Decizia despărțirii de pisica sau de câinele iubit este întotdeauna dureroasă. Un cititor Pets&Cats a transmis redacției un text în care relatează cazul emoționant al unei pisici aflată în stadiu terminal și momentul în care familia a fost nevoită să își ia rămas bun.
Redăm mai jos textul integral:
„În trei culori, ca orice calico, Doris avea câteva luni când ne-a întâlnit la Muzeul Satului pe o bârnă de pridvor țărănesc. A venit glonț la noi cu coada pe sus și a început să toarcă. Era una dintre pisicile abandonate în marele oraș. Nu mai știu exact dacă Doris a ales-o pe Ilinca sau invers. Amândouă erau mici, asta îmi amintesc precis.
După ce am luat-o acasă ne-a iubit așa cum nu iubesc pisicile. Știți că ele sunt, de obicei, distante. Doris nu era deloc așa. Știa să ne intre în suflet cu vibrații joase, torcând mereu și privindu-ne fix în ochi. Nu, nu toate pisicile fac la fel. Calico avea stilul ei: se apropia tiptil, făcea câte un pas, apoi încă unul, până când te trezeai cu ea ochi în ochi, torcând pe piept.
Nu învățase să-și retragă ghearele în teacă atunci când ne frământa. Dar nu din cauza asta am ajuns să fugim de dragostea ei. De câte ori ne intra în suflet, Doris bălea din cauza unei boli autoimune care avea să fie diagnosticată mai târziu. Lăsa dâre puturoase peste tot, pe noi, pe blana ei apretată cu salivă, pe fotolii, pe unde trecea.
Doris torcea și când suferea cumplit. Era fericită de fiecare dată când o lăsam să se strecoare în sufletul nostru bălind pestilențial. Torcea chiar și spre sfârșit, când se umflase de tot. Avea o insuficiență cardiacă, o boală renală iar de acum medicii nu i-au mai dat prea multe șanse. Câteva săptămâni, maxim.
S-a încăpățânat să trăiască încă nouă luni, cu tratament, pastile dimineața și seara administrate cu seringa prin gura roșie ca o rana deschisă din cauza bolii, înfășurată în prosop să nu zgârie.
Până într-o zi când când tratamentul nu a mai folosit la nimic. Medicii au sugerat discret eutanasia, pentru a-i curma suferința. Au spus că a făcut o decompresie. Apa inundase tot corpul și organele pluteau în lichid. Abia mai respira. Orice intervenție, au adăugat, ar fi amânat deznodământul o zi, maxim două. S-au mirat că a ajuns până aici, dar de data asta nu se mai putea face nimic.
Nu am crezut vreodată că doare atât de tare și că poate fi atât de greu să decizi moarta cuiva, fie ea și o pisică. Nimic mai crud decât rolul de Dumnezeu. Dacă e așa de greu cu o pisică, nu vreau să mă gândesc la oameni. Aș fi în stare? Am decis cu toții că doar așa o mai putem ajuta acum și orice altceva i-ar prelungi agonia și așa lungă.
Am apreciat delicatețea medicilor veterinari. Ne-au lăsat împreună atâta timp cât am avut nevoie. I-am spus printre mângâieri cât de mult am iubit-o cu toții.
I-am mai mărturisit apoi, puțin jenat, că nu este deloc așa cum i-am spus Ilincăi mereu, că este o pisică între milioane de pisici, consumabilă, ca tonerul de la imprimantă. Adevărul este, i-am șoptit la ureche, în salonul alb în care am rămas doar noi doi, că a făcut mereu parte din familie. Și că a fost într-un mare fel.
Doris a plecat așa cum a venit în viața noastră, torcând până în ultima clipă. Chiar și atunci când abia mai respira, căuta prin vibrațiile ei joase o portiță de intrare în sufletul meu, înainte să completez un formular fără de care medicii nu puteau începe procedura.
Ultima dată m-a privit în ochi vineri seară, la ora 20.30.
Niciodată nu am știut de unde vin lacrimile. Ce sunt ele? Suferință distilată? Durere lichidă? Stropi de sânge din sufletul rănit? Mai știu că Doris nu ar fi vrut să le vadă pentru că nici ea, amărâta pământului, nu s-a plâns niciodată de nimic.
A fost cea mai curajoasă pisică din lume.”
Cunosc din pacate sentimentul.
Am avut un caine iar la un moment dat veterinarul ne-a spus ca nu mai avem ce face. Il lasam sa se chinuie sau il eutanasiem. Era intr-o vineri. Sotia a spus „acum, astazi“ eu am protestat si am spus „eu il iau acum acasa si il aduc luni!“. Iar in weekendul ala am petrefut ultimile clipe cu el. Am murit la mine in brate, odihnindu-si capul mare in mainile mele, ultima lui suflare mi-a depus-o in causul palmei, patca spunand „Tati… ai grija de asta!“
Este atat de mult de atunci… si parca totusi a fost ieei, atat de vie este amintirea asta! Si inca extrem de dureroasa!
A fost un membru al familiei – vazut din afara… a fost „doar“ un caine!