Sursa foto: arhiva personala
Câinii, ca orice animal de companie, nu sunt doar parte din familie, ci și ființe care stabilesc legături între necunoscuți, între oameni diferiți care poate nu ar avea încredere unii în alții. Un cititor Pets&Cats a trimis redacției povestea câinelui Aston care, în ultimele sale momente din viață, a intermediat o prietenie puternică între două tinere.
Redăm mai jos relatarea integral:
«Aston era un bullmastiff de 70 de kilograme când l-am cunoscut. Un bătrânel la pensie. Ținut în lesă și cu botniță, îl scotea la plimbare o blondă tânără. Am întrebat-o în lift: „Pot să îl mângâi?” Mi-a zis ca nu încă, nu e obișnuit, mai ales că nu era în spațiul lui.
Seara când am urcat spre casă se pregăteau să iasă afară și am rămas în ușă. Iubitul ei a întrebat: „Ce vrea?” și ea a răspuns calm, ușor enervată: „Să-l mângâie.” A venit cu botnița pusă prima dată. Dar m-a lăsat, a venit aproape de mine. Un uriaș crem. Bătrâior așa cum era îi plăcea sa fie mângâiat peste tot. Ne-am conectat aproape pe loc.
Am aflat mai târziu că erau Ana și Aston. Ne-am atașat în timp atât de mult unul de altul încât la un moment dat Aston a vrut să mă protejeze când iubitul meu s-a apropiat de mine în timp ce mângâiam uriașul blănos.
Uneori parcă știa că sufăr, nu are importanță din ce motiv, și îmi oferea alinare.
La puțin timp după ce ne-am împrietenit am aflat că are cancer. Am încercat să îi fiu aproape lui și Anei cât s-a putut. Ne-a unit iubirea față de animale, mereu râdeam împreună.
Iubirea și dragostea noastră față de „grăsanul nostru” ne-a ajutat pe amândouă să trecem mai ușor peste mici drame personale. Sufeream amândouă. Aston chiar suferea și el din cauza cancerului, dar nu lăsa să se vadă. Se băga în sufletul nostru, ne aducea mereu împreună.
A fost un câine așa de gentil, un câine pofticios, care mânca triunghiulețe de brânză topită. Uriașul bătrân a apropiat două suflete care aveau nevoie unul de celălalt. Cele două Ane care aveau nevoie una de cealaltă. Fără să știe, Aston mi-a dat o soră mai mare. De la uriașul blănos am învățat să am totuși încredere și în străini. Aston m-a ajutat să cunosc o persoană atât de bună și de iubitoare și care e acolo pentru mine non-stop. Ana nu mă judecă. Mă ascultă. Mă lasă să plâng.
În ultimele luni am ieșit împreună la plimbare. Eram împreună cu Ana și cu Aston cel mai adesea decât eram acasă. În ultima lui săptămână Ana s-a izolat. În ziua în care am simțit ceva, am stat cu ea și cu Aston afară. Deja nu mai putea să se ridice. Îi era greu, dar am stat cu el ca să ii spun cât de mult îl iubesc.
Înainte să plec l-am mângiat, i-am sărutat urechile și mi-am luat la rămas bun. Nu credeam că o să fie ultima lui zi. A doua zi dimineață mi-a zis Ana că el nu mai e. Am stat cu ea până când au venit să îl ia. Râdeam și plângeam amândouă.
Aston a plecat dintre noi pe 6 septembrie. Dar niciodată din sufletele noastre. Aston ne-a învățat să iubim. Ne-a adus împreună pentru că știa că aveam nevoie una de cealaltă. Ne-a învățat încrederea în oameni noi.
Nu a fost un simplu câine. Într-o bună zi Ana mi-a spus că Aston a salvat-o. Într-un fel, m-a salvat și pe mine. A făcut parte din familie și ne-a adus sentimentul familiei de care aveam, poate, amândouă nevoie.»
Citește și: Cea mai curajoasă pisică din lume / Cât de greu este să faci pe Dumnezeu
