Sursa foto: Arhiva personală
A iubit dintotdeauna animalele și le-a respectat. Și-a dorit de mică un animal de companie, iar acum, la 39 de ani, Irina are nu unul, nu doi, ci nu mai puțin de cinci căței. Pe trei dintre ei i-a adoptat și spune că viața ei e perfectă acum așa cum e, cu toate responsabilitățile care vin la pachet cu o asemenea „gașcă”, așa cum o numește ea. E înconjurată de iubire și fericită că a putut oferi șansa la o viață normală unor suflete greu încercate de soartă. Irina a povestit, în exclusivitate pentru Pets&Cats, câtă împlinire poate aduce adopția.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Reporter: Cum ai ajuns să adopți? Care e povestea cățeilor tăi?
Irina: Cred că ar trebui să încep prin a spune că în acest moment am 5 câini, dintre care 3 sunt adoptați.
Am un respect profund pentru animale și de mică le-am căutat compania, însă am putut cu adevărat să mă bucur de ei la o vârstă adultă, întrucât părinții mei nu și-au dorit animale în apartament. Așadar, se fac cam 20 de ani de când am început să trăiesc printre animale și spun asta deoarece chiar cred că așa cum noi le facem lor loc în viața noastră, ele la rândul lor ne primesc printre ele.
Mult timp am avut 4 câini, talie mare, de curte. Ulterior, am simțit că nu mai pot sta nici la bloc fără un companion și am ales o rasă foarte în vogă, bulldog francez. Yla nu este adoptată, însă e esențială în poveste. M-am simțit vinovată să o las acasă singură cât eu eram la serviciu, așa că am decis să îi caut un companion. În acel moment, știam deja că voi adopta, deoarece mă familiarizasem cu rasa și știam câți cățeluși din aceasta rasă se confruntă cu probleme de sănătate, abandon, etc. Pe scurt, e internetul plin de cazuri care au nevoie de ajutor și m-am simțit ”datoare” să fac mai mult. Așa a apărut în viețile noastre Hugo, primul adoptat, un bulldog francez de 6 anișori la momentul acela (acum are 8 ani). Ne-am găsit printr-o postare pe un grup de Facebook dedicat, unde două fete minunate, care l-au găsit în condiții precare, îi căutau casă. Ele au avut grijă de el, inclusiv prin vizite la veterinar, analize și chiar operații. Când l-am văzut postat, știam că va veni acasă, deși recunosc că eram panicată de viața cu doi câini. Deși are multe probleme de sănătate, cred că este una din cele mai bune decizii luate. Este un copil fericit, mămos și mâncăcios.
Adopțiile ulterioare nu au fost planificate. Pe Zoe, singura blondă a familiei, a găsit-o prietenul meu pe stradă. A luat-o cu gândul că este pierdută, însă, în ciuda demersurilor noastre de a găsi stăpânul, nu am reușit. Am aflat că are undeva la 2 ani, astăzi 4. Cântărește câteva kilograme și este o dulceață, atunci când nu țipă. După câteva săptămâni la noi, cu insistențele mele, am decis că unde sunt deja 3, mai are loc unul.
Rapid ajungem și la adopția cu numărul 3. Zola, cățelușa metis de șoricar, a fost găsită într-o curte a nimănui, într-un sat, alături de cei 4 puiuți ai săi. Nu am putut să o las acolo, așa că i-am luat pe toți cu gândul de a-i pune pe picioare, de a-i vaccina și a-i da spre adopție. Ceea ce, după 2 luni de îngrijiri, s-a întâmplat. Am avut marele noroc ca toți puiuții să își găsească repede câte o familie. Doar că mămica, Zola, era cam sălbatică și probabil traumatizată. Deși avea doar 8 luni când am găsit-o (va împlini 2 ani în vară), era extrem de anxioasă, așa că m-am gândit să o mai ținem puțin, să o reabilităm și abia apoi să o dăm spre adopție. Lesne de înțeles că ea nu a mai plecat nicăieri.
Așadar, 3 adopții, una de rasă, 2 metise și 5 câini care trăiesc într-o armonie perfectă. Fiecare dintre ei l-a primit și acceptat pe următorul cu răbdare și înțelegere. Nu se ceartă, nu se bat.
Reporter: De când sunt la tine? Cum au fost primele zile?
Irina: Toți au venit treptat. Hugo și Zoe au cam 2 ani de când sunt la mine, iar Zola face chiar în perioada asta 1 an. Acomodarea a fost simplă din perspectiva socializării cu cei deja existenți. 1-2 zile cel mult până s-au familiarizat unii cu ceilalți. Zola, care la momentul sosirii avea și pui, a stat izolată primele 2 luni, din pricina pericolelor de sănătate. Nu am vrut să risc să pățească puii ceva, fiind încă nevaccinați. A avut acces la gașcă abia când puii au plecat la casele lor și chiar și în cazul ei, a fost chestiune de zile. S-au comportat nesperat de bine toți.
Reporter: Care a fost primul câine adoptat și de ce te-ai decis și pentru ceilalți?
Irina: Hugo a fost primul, fiind și singurul la care am avut o intenție clară. L-am vrut, l-am căutat și l-am găsit. Zoe a venit apoi pe nepusă masă, însă ne-am atașat repede de ea și ne-am spus că îi putem oferi un trai bun. Ne-a cucerit cu codița ei stufoasă care nu stă locului. Cred că a contat și faptul că sunt de talie mică, ceea ce înlesnește puțin situația generală. La a 3-a recunosc că a fost o decizie grea. Numeric vorbind, nu e ușor să ai 5 câini. Însă povestea ei m-a impresionat atât de tare, încât am refuzat practic să o mai dau, în ciuda părerilor unanime că exagerez.
Reporter: Cum s-a schimbat viața ta de când ai primit acasă două suflete salvate?
Irina: Radical cred că este cuvântul. Viața s-a schimbat enorm de când suntem în această formulă. Pe parte pozitivă, dragostea a 3 câini adoptați e de neegalat. Fiecare dintre ei m-a învățat enorm. Hugo este cel mai blând, bun și rezistent câine. Este 100% băiatul mamei. Zoe este un bulgăre de bucurie și de energie și de ceva timp e mai afectuoasă cu mine. Zola este uimitoare și m-a uimit din ziua 1, cum la doar câteva luni a devenit mămică și cum și-a îngrijit puiuții, pentru mine a fost o lecție de viată să îi observ în perioada aceea.
Sigur, traiul cu 1, 2, 3 sau 5 câini, indiferent că sunt cumpărați, primiți, adoptați, implică niște rigori. De la curățenie (care trebuie făcută zilnic aproape), la gestionarea timpului personal astfel încât să fii la ore fixe acasă pentru a-i plimba, la concediile planificate atent pentru a găsi soluții și pentru ei și multe, multe altele. Cu ei înveți să ai răbdare, să prioritizezi, să ai încredere și să te scuzi vecinilor când latră prea mult. Se poate vorbi enorm pe tema asta și nu am epuiza.
Reporter: De ce ar trebui sa adoptăm? Ce beneficii ne aduce?
Irina: Eu fac parte din categoria care a și cumpărat, a și adoptat atât câine de rasă, cât și metiși. Subliniez asta deoarece cred cu tărie că cel mai important este să îți respecți animalul, să îl iubești și să îi oferi cel mai bun trai posibil, indiferent cum a ajuns la tine și când.
Aș vrea să spun și că adopție nu înseamnă doar câini metiși. Pentru cei care sunt atașați de o rasă anume, să știe că absolut toate rasele sunt date spre adopție, de la bichon la mallinois. Deci să nu ne cramponăm dacă ne dorim musai un câine dintr-o anumită rasă.
Apoi, cred că adopția este un act de curaj, de responsabilitate și de mărinimie totodată.
Curaj, pentru că nu mereu știi ce temperament are câinele adoptat, nu mereu știi cât de mare va crește sau ce probleme de sănătate va avea. E o semi loterie.
Responsabilitate, pentru că ți-l asumi pentru un număr de ani. Te înhami la treaba asta, cu tot ce înseamnă ea. Mărinimie, pentru că situația câinilor fără stăpân din România este una tristă. Mai bună ca acum 10 ani poate, însă per total foarte tristă. Orice adopție reprezintă șansa la viață pentru acel câine și unul câte unul, contribuim împreună la o societate mai sănătoasă. Beneficiile sunt multe, însă simplist și poate egoist, ai parte de iubire sinceră și necondiționată. De o recunoștință înduioșătoare care se simte mereu la câinii adoptați. De un prieten care refuză să te lase singur chiar și când mergi la baie. De o casă plină… De o satisfacție infinită când îi vezi fericiți și în siguranță.
