Sursa foto: Arhiva personală
Aveam nouă ani când am văzut-o prima dată. Venise într-un coș în care primeam la școală lapte și corn, era mică cât palmele mele și avea în vârful cozii un puf alb. Am deschis capacul coșului, iar când mi-a sărit în brațe am știut că o să fie prietena mea cea mai bună.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Primii ani cu Mara
Când crești fără frați, tinzi să te simți singur de cele mai multe ori. Provin dintr-un oraș mic, Onești, care este împărțit în două zone: centrul și zona de la ieșire din oraș, unde se află cele mai multe magazine. Deși am făcut școala în centru, locuiam în zona de la ieșirea spre orașul Bacău și colegii mei erau răsfirați oriunde prin Onești, numai în apropiere de mine nu. Mă duceam la școală, stăteam cu colegii, dar acasă eram singură. De când eram copil mic visam să am o soră sau un frate, dar din păcate mama mea singură nu a putut să-mi îndeplinească visul. Sau cel puțin, nu a putut așa cum îmi doream eu.
În clasa a treia, mama mi-a dat vestea care avea să-mi schimbe complet viața: găsise la o cunoștință un pui de bichon ce își căuta casă și era dat spre adopție. Țin minte că mi se luminase fața, iubeam animalele, mai ales cățeii. Așa că în săptămâna dinainte să vină Mara, am căutat pe calculatorul meu antic tot ce era de știut despre bichoni: am descoperit că sunt albi, că sunt foarte jucăuși, pufoși, ce le place să mănânce, idei de nume și multe alte informații. Ea a venit într-o seară de joi, iar în acea zi la școală număram orele până urma să o cunosc. Când a sosit momentul, îmi amintesc că m-am aplecat spre coș și am deschis capacul repede ca să văd…o cățelușă neagră ca tăciunele, cu un puf alb în coadă, vârful lăbuțelor albe și burtica la fel.
Primul meu gând a fost: „Mi-au greșit câinele! Bichonii sunt albi!”. După ce am crescut, am aflat că Mara era de fapt o corcitură între bichon și rasa caniche, de acolo și înălțimea ei puțin peste media normală a bichonilor. Originea rasei caniche este neștiută, dar se bănuiește că ar fi din Germania sau din franțuzescul Barbet. În ciuda reacției mele inițiale, atunci când mi-a sărit cățelușa în brațe, am știut că va fi prietena mea cea mai bună. Prima noapte cu ea a fost grea, nu dormea, plângea mult și nu știa unde să-și facă nevoile. Îi făcusem culcuș lângă patul meu din niște pături vechi, dar până la finalul vieții ei a dormit în baie, într-un pătuț ce se afla între perete și cadă.
Numele de Mara nu l-am ales eu, căci eu doream să o numesc după personajele din serialele de la Disney Channel. Înainte să ajungă la mine, ea a fost la o doamnă doctor veterinară, care s-a uitat atent la cum se comporta și i-a spus fostului stăpân: „E zăpăcită tare, eu zic că are față de Mara.”
Mara a venit la mine când avea două luni, după ce fusese abandondată în fața porții fostului ei stăpân. Acel bărbat lucra în străinătate, așa că nu-și permitea să țină animale multe în curte. În 2023, s-a înregistrat o rată de abandon de 30% în România și doar unul din 10 câini sunt adoptați, conform Newsweek.ro.
Număram orele până urma să o văd, dintr-odată timpul de stat la școală părea că nu mai are final. Nu mai eram atentă la ce explica doamna învățătoare, pentru că mâ gândeam încontinuu la ce făcea Mara. Oare se juca cu ce i-am cumpărat? Mănâncă din bobițele pe care i le lasă bunica în bol? Îi place incinta noastră? Spoiler: nu s-a jucat niciodată cu vreo jucărie pentru câini, tot ce considera ea ca fiind jucărie erau șosetele mele, ale mamei sau bunicii.
Mara era cea mai sociabilă cățelușă din câte am cunoscut. Când o scoteam la plimbare, nu omitea niciun om de pe stradă: sărea să „salute”, lătra de fericire și nu a mușcat pe nimeni niciodată. Pe copii nu sărea, doar le dădea un salut din nas și dădea din codiță. Auzea orice sunet și reacționa imediat; spre exemplu, când iubitul meu parca mașina în fața blocului și la dormitorul meu era geamul deschis, o auzeam lătrând. Dacă îmi auzea vocea pe scară, lătra și mai tare. Era mereu la ușă, mereu în același loc, parcă așteptându-mă la interogatoriu. Întâmplarea prin care o pot descrie cel mai bine este de când eram eu în școala generală, la noi în casă se făceau reparații și ușa de la apartament era mereu deschisă, pentru că unchiul meu se ocupa de lucrări. Nimeni nu era atent la ușă și într-un moment, Mara a fugit ca o săgeată pe scări, ușa de la bloc era larg deschisă și dusă a fost. Bunica mea, când a observat că lipsește, a fugit în șosete pe scări, apoi pe stradă și a ținut-o așa vreo 10-15 minute, când Mara a scăpat la secundă să fie izbită de o mașină. S-a oprit la un copac să se odihnească și atunci a prins-o bunica. De atunci a mai fugit o singură dată, când am dus-o la țară, dar a fost prinsă de niște copii de ciobani.
Finalul
Mara mi-a fost alături pe timpul școlii generale, gimnaziului, liceului și a facultății. M-a văzut trecând prin prima despărțire, dezamăgiri la școală din cauza notelor, certuri cu prietenii și plecările mele la București. Când mă vedea tristă, venea ușor la mine, se uita cu ochii ei mari și negri și după ce se asigura că m-am calmat, pleca la plimbare în casă, ca și cum nimic nu se întâmplase.
În aprilie 2023, mama m-a sunat să-mi spună că veterinara îi găsise un chist Marei pe ovar, care a apărut din cauză că nu a fost sterilizată. Nu era canceros și nu-i afecta calitatea vieții, doar că urma să umble cu o parte a abdomenului umflată. Ea a rămas la fel de energică, agitată și jucăușă, personalitatea ei dobândindu-i porecla de „Zăpăcita” de la veterinara ei. „Iar ai venit la mine, zăpăcito?”, îi spunea mereu doctorița, dar o vedeam abținându-se să zâmbească.
În decembrie 2024, Mara a început să nu mai latre. Oricât de tare erau zgomotele din jur, nu mai lătra. Ultima dată lătrase când a auzit oamenii ce se costumau în capre și urși, cu ocazia anului nou. De la cățelușa zglobie și veselă dinainte, Mara acum umbla tristă prin casă, nu lătra, abia mânca și mă lăsa să o iau în brațe, ceea ce în mod normal nu se întâmpla. Putea fi foarte încăpățânată când dorea.
Am dus-o la veterinar și toate simptomele ei arătau anxietate. Sperieturi de la sunetele tari făcute de mascați, dar își va reveni cu niște pastile naturiste. Când s-a terminat vacanța de iarnă și am plecat la București pentru sesiune, i-am zis „Să fii cuminte, Mara.”. Atunci a fost ultima dată când am văzut-o.
Pe 17 ianuarie 2025 a fost ultima ei zi bună. S-a plimbat veselă prin casă și măsura fiecare cameră din priviri, de parcă voia să-și amintească în detaliu toate locurile unde a crescut. Pe 18 ianuarie, la ora 17:00, mama m-a sunat și mi-a spus că a murit. Mama plângea, bunica mea la fel, dar eu încă nu procesasem vestea. Mă simțeam resemnată: o văzusem chinundu-se înainte să plec la București, nu dormea nopțile pentru că voia să se ascundă peste tot în casă și uneori trebuia să o adorm eu, precum un bebeluș. Moartea ei m-a lovit a doua zi, când am plâns toată ziua și apoi weekendul ce a urmat. Aveam un examen greu săptămâna următoare, dar în weekendul acela am stat în telefon cu iubitul meu, care mă asculta cum depănam amintiri despre Mara. Ca să uit de ceea ce simțeam, m-am afundat în învățat și am luat 9,5 în acel examen.
Când am ajuns acasă după sesiune, am simțit un gol imens în piept. O așteptam să apară la colțul ușii, să sară pe mine și să mă latre. Cum puteam eu să trec peste pierderea ei? Iubitul meu mi-a dat un sfat: când rămâneam singură acasă, trebuia să o strig pe nume în toate locurile în care stătea ea cel mai mult. Asta a făcut el când i-a murit bunicul. Am făcut asta, am țipat cât de tare am putut „Mara!”. Când am văzut că nu vine nimeni, am acceptat că nu mai era. A trecut un an de atunci, iar eu abia acum mă pot uita la păturica ei, la fundița pe care a primit-o ultima dată când am dus-o la tuns pentru că a fost cuminte și la locul ei din baie, care acum e acoperit de un coș de rufe.
Pe Mara am avut-o timp de 13 ani, dar mi-aș fi dorit să o fi avut toată viața mea. A fost cea mai bună prietenă pe care o fată ar fi putut să o aibă.
Citește și:
VIDEO | Misterul pisicilor dispărute dintr-un complex rezidențial: Comunitatea cere dreptate
