Sursa foto: Facebook / Mănăstirea Piatra Tăieturii
La Mănăstirea Piatra Tăieturii, Suceava, comuna Panaci, iubirea se rostește în șoaptă și se trăiește în fapte.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Nu întâlnești des un preot care să vorbească despre animale cu atâta înțelegere și iubire. Dar la Mănăstirea Piatra Tăieturii, din inima Bucovinei, trăiește și slujește Părintele Macarie Olărean – un om al rugăciunii, dar și al bunătății concrete. Un preot care iubește oamenii, dar nu uită de celelalte ființe vii. Pentru el, un cățel flămând sau o pasăre obosită nu sunt simple creaturi ale firii, ci frați mai mici, care ne cer, în tăcere, să ne trezim inima.
La mănăstirea unde este stareț, căprioarele vin fără teamă, pisicile dorm pe trepte, cățeii găsesc hrană și mângâiere, iar păsările cerului zboară nestingherite. Nu pentru că natura a uitat de frică, ci pentru că, în acest loc, blândețea este legea nescrisă. Părintele Macarie spune simplu: „Să ne apropiem de ele cu respect și blândețe. Să nu le rănim, să nu le abandonăm, să nu le privim cu indiferență.”
Părintele stareț îți aduce aminte că iubirea nu se strigă, se șoptește. Că binele nu se face cu ostentație, ci cu discreție. Că animalele nu cer nimic, dar oferă totul: loialitate, liniște, iertare.
„Fiți buni cu toate făpturile — căci în toate ele se ascunde o fărâmă din chipul lui Dumnezeu. Și în această bunătate se află mântuirea noastră.”
Părintele Macarie Olărean ne învață că viața e dar, nu stăpânire. Că iubirea trebuie trăită, dar și asumată cu responsabilitate. Că empatia nu e slăbiciune, ci forța care ne poate întoarce la ceea ce suntem cu adevărat.
La Mănăstirea Piatra Tăieturii nu găsești doar rugăciune și liniște. Găsești un om care trăiește cu toată inima iubirea față de om, față de animal, față de toate ființele. Și poate că, într-o zi, vom înțelege că a fi bun nu e o alegere. E o chemare.
Interviu exclusiv Pets&Cats cu Părintele Macarie Olărean de la Mănăstirea Piatra Tăieturii
Pets&Cats: De unde dragostea pentru animale?
Părintele Macarie Olărean: Poate de acolo de unde omul a uitat să mai iubească. Poate din liniștea pădurii, care mi-a fost mănăstire înainte de a ridica ziduri. Poate din privirea unei căprioare care m-a privit o dată fără teamă și m-a învățat să nu mai țip nici măcar în gând. Dragostea aceasta nu e o alegere. E un dar. Nu se învață din cărți și nici din predici. Se învață când trăiești ani întregi lângă ființe care nu știu să rănească. Când o vulpe se lasă hrănită din palma ta. Când un câine rănit se adăpostește sub poarta mănăstirii și nu mai pleacă. Când o pasăre rănită cântă, totuși. Când îți dai seama că ele nu au păcat, dar știu ce-i mila. Că ele nu greșesc, dar iartă. Că ele nu cer, dar dau
La Piatra Tăieturii, animalele nu sunt „în trecere”. Sunt ca niște frați mici, tăcuți și smeriți, care vin și pleacă în taina lor. Și uneori stau. Și te privesc. Și te învață. Dragostea mea pentru ele vine din Evanghelie. Din Cel care S-a născut în iesle, printre dobitoace. Din Cel care a petrecut patruzeci de zile în pustie, „între fiare”, iar fiarele nu L-au atins. Pentru că și ele L-au cunoscut pe Dumnezeu.
Pets&Cats: Cum priviți animalele?
Părintele Macarie Olărean: Iubesc animalele pentru că nu poartă ură. Nu sunt viclene. Nu sunt mincinoase. Pentru că nu judecă și nu cer răzbunare. Pentru că îndură în tăcere. Pentru că ne iartă că le-am rănit. Și pentru că, în ochii lor curați, uneori, Dumnezeu Se uită la noi — și nu ne spune nimic. Doar așteaptă. Putem începe prin a tăcea mai des și a asculta mai mult. Să ascultăm suferința care nu strigă — căci animalele nu se plâng, dar simt. Să privim cu milă spre cele care trăiesc în frig, în foame, în frică, iar mila să nu fie doar o emoție trecătoare, ci o hotărâre: „Astăzi voi face bine. Azi nu voi răni. Azi voi ajuta.”
Pets&Cats: Ce putem face ca oameni pentru bunăstarea tuturor ființelor?
Părintele Macarie Olărean: Putem face binele simplu. Să lăsăm un blid de apă, un adăpost, un colț de pământ unde nicio ființă să nu fie alungată. Să vorbim cu copiii noștri despre tandrețea față de vietățile mici, căci acolo se naște viitorul unei lumi mai bune. Să fim noi înșine blânzi. Căci lumea se schimbă nu prin vorbe mari, ci prin gesturi mici și constante, făcute cu inimă. Să nu ne fie rușine să iubim. Să nu considerăm slăbiciune ceea ce este, de fapt, putere dumnezeiască… Înainte de toate, trebuie să ne aducem aminte că orice ființă pe care o iei lângă tine — câine, pisică, pasăre, orice — nu e un obiect. Nu e un moft. Nu e o jucărie. E o viață. O încredere. O inimă care bate.
Pets&Cats: Cum credeți că putem preveni abandonul animalelor? Ce trebuie să se schimbe în mentalitatea noastră?
Părintele Macarie Olărean: Abandonul se naște dintr-o mentalitate bolnavă: că omul are dreptul să ia și să arunce, să țină și să uite, să mângâie azi și să părăsească mâine. Dar ființele acestea nu știu să plece de bunăvoie. Ele stau, așteaptă, suferă — și nu înțeleg. O inimă de câine sau de pisică nu cunoaște trădarea. Dar o simte. Până la moarte. Trebuie să ne educăm copiii de mici: că atunci când îți iei un animal, te legi cu sufletul. Că o ființă abandonată plânge, chiar dacă nu are cuvinte. Că mila nu e o slăbiciune, ci o forță. Că dacă nu ești pregătit să ai grijă până la capăt, mai bine nu lua deloc. Schimbarea începe în inima noastră: să trecem de la „ce-mi place” la „ce pot duce”, de la „e frumos” la „mă angajez”, de la superficialitate la responsabilitate. Și mai ales, trebuie să redevenim oameni. Oameni adevărați, care nu-și bat joc de viață, sub nicio formă. Nici de a celor ce pot vorbi, nici de a celor ce tac.
Sfântul Gherasim de la Iordan, Sfântul Modest, Sfântul Serafim din Sarov sau Sfântul Francisc de Assisi au fost mari iubitori de animale, iar Ziua Internațională a Animalelor este pe 4 octombrie, când e sărbătorit Sfântul Francisc. Ce ne spun ei?
Sfântul Gherasim de la Iordan avea un leu rănit drept ucenic — și leul i-a fost credincios până la moarte.
Sfântul Modest, Patriarhul Ierusalimului, binecuvânta animalele bolnave și le vindeca prin rugăciune.
Sfântul Serafim din Sarov îmblânzea fiarele pădurii — un urs venea și-i mânca din mână, iar el îi spunea „frate”.
Sfântul Francisc din Assisi predica păsărilor și binecuvânta orice făptură care zboară, aleargă sau tăcea — căci în toate vedea frumusețea Ziditorului. Acești sfinți ne strigă prin veacuri: „Nu disprețui făptura mică! În ea poate sălășlui taina Celui Mare.”
Iubirea față de animale nu e sentimentalism. Este o formă a smereniei. O oglindă a curăției inimii. O dovadă că ai înțeles că viața e dar — nu stăpânire. Ziua Internațională a Animalului, prăznuită chiar în ziua Sfântului Francisc, nu e o simplă sărbătoare simbolică. E o chemare. Un clopot care bate tainic în inimile celor ce au uitat să fie buni.
Ne întreabă, fără cuvinte:
— Mai știi să fii blând?
— Mai știi să te apleci spre un cățel înfometat, ca spre un frate căzut?
— Mai știi să iubești ceva care nu-ți aduce nimic?
Sfinții ne spun că animalele pot fi icoane vii ale răbdării, ale curăției și ale loialității. Și ne arată că, acolo unde omul și animalul trăiesc în pace, acolo s-a întors puțin din Rai.
De curând, pe pagina de Facebook a mănăstirii a fost postat: „Când dai apă unei pisici însetate, când scoți o broască din drum, când nu lovești câinele care te-a lătrat, când lași grăunțe pentru păsări iarna, când mângâi un miel și-l cruți de moarte, atunci te asemeni cu Dumnezeu nu prin putere — ci prin milă.” Mai avem milă?
Aceasta e întrebarea care ne va fi pusă la Judecată. Nu „câte ai adunat”, nu „cât de puternic ai fost”, ci: „Ai avut milă?” Pentru cel slab, pentru cel mic, pentru cel care nu putea să ceară. Mai simțim cum bate o inimă mică sub o blană murdară? Mai auzim foamea tăcută din ochii unui câine al nimănui? Mai știm să ne oprim, să ne aplecăm, să dăm fără să ni se ceară? Ni s-a uscat sufletul de atâtea griji și am început să privim animalele ca pe obiecte, păsările ca pe zgomot și căprioarele ca pe pradă. Dar mila… mila este ce a mai rămas din chipul lui Dumnezeu în noi. Mila nu judecă, nu cântărește, nu cere răsplată. Ea doar face binele și trece mai departe — ca o adiere de cer pe un pământ tot mai greu. Și poate că în ziua aceea, un câine va mărturisi pentru tine. O pasăre va da mărturie. O pisică flămândă îți va pomeni numele. Și Dumnezeu va zâmbi. Nu pentru ce ai avut — ci pentru că, o clipă, ai fost asemenea Lui.
Pets&Cats: Câte căprioare vin la mănăstire? Cum s-au obișnuit să vină, par aproape domesticite?
Părintele Macarie Olărean: La mănăstire vin multe animale — de toate felurile. De la cele mici, cum sunt iepurii, aricii, vulpile, până la cele mari: căprioare, cerbi, mistreți, lupi, chiar și urși — care, în mod firesc, ar fi trebuit să fugă de om sau să se ferească. Dar aici, în locul acesta binecuvântat, ele nu se tem. Nu atacă. Nu tulbură. Unele dintre animalele pe care le-ați văzut pe internet și care apar des în preajma mănăstirii au fost salvate de noi din nevoi grele, le-am ocrotit, le-am hrănit — și acum vin mereu, nu din obișnuință, ci ca o formă de recunoștință. Dar dincolo de acestea, animalele care trăiesc în zona mănăstirii nu mai sunt sălbatice, cum sunt cele din adâncul pădurii. E o blândețe care le cuprinde. O pace care le schimbă firea. Și pot spune cu mâna pe inimă: nici lupul, nici ursul nu ne-au făcut vreodată rău. Și să știți că în împrejurimi, la stâni, se întâmplă nenorociri — frecvent, din păcate. Ursul dă târcoale, rupe garduri, sperie oamenii și chiar ucide vite și oi. Acum vreo doi sau trei ani au fost și victime omenești.
Dar la noi, la mănăstire — niciodată. Și de aceea eu cred… cred cu toată ființa mea că aici este o ocrotire. O tainică și necuprinsă lucrare, ce vine de la Maica Domnului, sub al Cărei acoperământ stă acest loc de ani și ani. Ce e? Nu știu. Cum lucrează? Nu pot explica. Dar știu un lucru: aici fiarele devin blânde, pentru că Cerul e aproape.
Pets&Cats: Există preoți — ce-i drept, deocamdată în alte țări — care le vorbesc oamenilor despre adopții, iar unii chiar organizează târguri de adopție. V-ați gândit la așa ceva?
Părintele Macarie Olărean: Adopția organizată, la nivel instituțional, este desigur un lucru frumos în teorie. Dar în realitate — mai ales într-un loc ca mănăstirea noastră, unde trăiesc multe specii împreună, în echilibru — acest lucru poate fi foarte complicat și chiar riscant. Nu putem forța apropierea dintre animale, pentru că ar apărea lupta între specii — și în loc de mântuire, s-ar naște tulburare și violență. Tocmai de aceea, noi nu „organizăm adopții”, ci îngăduim ca ele să se întâmple natural, firesc, discret — din iubire. Pentru că, vedeți, aici la mănăstire vin mulți oameni. Unii vin cu sufletul greu. Alții, din păcate, vin și își abandonează animalele. Câini, pisici, pui de animale care au fost poate iubiți la început… dar apoi, la vreme de vacanță sau de necaz, au fost lăsați în urmă. Noi nu-i alungăm. Le dăm de mâncare. Le vorbim. Le îmblânzim. Le redăm, încet, încrederea în om. Și — cum se întâmplă adesea — acele animale devin atât de gingașe, de frumoase, de aproape umane în purtare, încât oamenii care vin la mănăstire se îndrăgostesc de ele. Le privesc. Le mângâie. Se atașează. Și le iau acasă. Nu cu formulare, nu cu semnături, ci cu inimă.
Este o adopție tainică, fără instituție, fără obligații legale, dar cu un legământ nevăzut între sufletul omului și cel al animalului. Și, îndrăznesc să spun, de multe ori, mai adevărată decât orice act oficial.
Pentru că știm prea bine: chiar și în centrele de adopție — oricât de bune ar fi intențiile —nu totul merge cum trebuie. Uneori, animalele sunt tratate superficial, uneori nu li se oferă nevoia de bază: o mână blândă, o mângâiere, un colț de siguranță, o vorbă caldă. Dar aici, în liniștea mănăstirii, în mijlocul firii negrăitoare, animalele primesc acea iubire tăcută care le vindecă. Și pleacă… în brațele unui om care poate n-a venit să adopte, dar a înțeles că a fost chemat să iubească.
Pets&Cats: Dacă ar fi să facem o paralelă, care este calitatea cea mai mare a omului și care e calitatea cea mai mare a unui animal?
Părintele Macarie Olărean: Omul este singura ființă care poate spune: „Am greșit. Iartă-mă.” Este singura ființă care poate suferi nu doar de foame, ci de vină. Care poate iubi nu doar pe cineva, ci și pe Cineva. Care poate cădea în adânc — dar și urca până la cer. Asta e puterea lui: conștiința care se luptă între lumină și întuneric.
Iar cea mai mare calitate a animalului este nevinovăția. Pentru că el nu minte, nu urăște, nu judecă, nu trădează. Animalul nu are păcat. Nu cere răsplată, dar oferă loialitate. Nu are cuvinte, dar simte adevărul. Un câine care a fost iubit va aștepta ani întregi la poartă. O pisică alungată va reveni acolo unde i s-a vorbit blând. O căprioară nu se lasă atinsă decât de cel fără răutate. Dacă omul e chemat să se îndumnezeiască prin voință și pocăință, animalul slăvește pe Dumnezeu prin tăcere și rânduială. Fără să-L numească, Îl slujește. Fără să creadă cu cuvintele, crede cu întreaga lui ființă. Așa că între conștiința omului și nevinovăția animalului, e o punte de lumină. Și acolo, pe acea punte, omul poate învăța din tăcerea fiarei ce înseamnă să trăiești fără să rănești.
Pets&Cats: Dacă ați învățat vreodată ceva de la un animal, din comportamentul său, care ar fi acel lucru?
Părintele Macarie Olărean: Am învățat atât de multe de la animale… Dar dacă ar fi să aleg un singur lucru, acela ar fi răbdarea blândă. Am văzut în ochii lor o liniște pe care omul o caută cu disperare și nu o găsește. Animalele nu se grăbesc să judece, nu se frământă cu vorbe goale, nu țipă de nervi. Ele trăiesc în tăcere, cu blândețe, învățând să suporte neputințele vieții fără să se revolte. Am învățat de la un câine care a fost rănit că iertarea nu se spune cu vorbe, ci cu o privire caldă. De la o pisică am învățat cum să fii atent la lucrurile mici, la tăcerea care ascunde iubirea. De la o căprioară am învățat să te apropii cu smerenie, să nu forțezi, să lași timpul să-și facă treaba. Din comportamentul lor am învățat să fiu mai răbdător cu mine însumi și cu cei din jur. Să nu cer mai mult decât pot da. Să iubesc fără să aștept. Să fiu prezent, chiar și atunci când nu pot face nimic altceva. Animalele m-au învățat că iubirea adevărată nu strigă, ci se șoptește. Și că în această șoaptă stă puterea de a schimba lumea.
Cu ani în urmă, am salvat un câine de la moarte. Îmi este foarte greu să vorbesc despre acest lucru, pentru că a fost mai mult decât o simplă salvare – a fost o legătură adâncă, poate prea adâncă, între mine și ființa lui. Era un câine cu sânge de ciobănesc, dar avea o disciplină care îi depășea pe cei mai bine dresați câini. Doar dacă-l priveam, înțelegea ce vreau să-i spun. Ne înțelegeam fără cuvinte, doar prin priviri. Iar când voiam să-i dau o poruncă, o ascultare, îi șopteam — și el asculta. Loialitatea lui era nemărginită. Atât de loial, încât uimea pe oricine pășea pragul mănăstirii. Dar, din păcate, s-a dus prea tânăr. Și aici se vede realitatea grea a lumii noastre: lupta între specii, codul aspru al firii.
Se întâmplă și astfel de despărțiri dureroase. Dar am păstrat în inimă această lecție: că iubirea dintre om și animal poate fi o taină sfântă, un dar negrăit care ne învață ce înseamnă adevărata credință și devotament.
Pets&Cats: Ce mesaj aveți pentru oameni, referitor la relația cu animalele?
Părintele Macarie Olărean: Relația noastră cu animalele este o fereastră către sufletul nostru. Fiecare ființă pe care o întâlnim — fie că e blândă sau sălbatică, mică sau mare — poartă în ea o parte din taina Lui Dumnezeu. Să nu uităm niciodată: animalele nu sunt doar „creaturi” pe care le folosim sau le trecem cu vederea. Ele sunt daruri de la Dumnezeu, care ne învață smerenia, răbdarea, iubirea necondiționată. Să ne apropiem de ele cu respect și blândețe. Să nu le rănim, să nu le abandonăm, să nu le privim cu indiferență. Pentru că orice suferință a lor este și o rană în sufletul nostru. Iubiți-le, ocrotiți-le, iar dacă le luați sub ocrotirea voastră, să o faceți cu inima deschisă și cu toată responsabilitatea. În iubirea pentru animale, putem găsi un drum spre o iubire mai mare, spre o apropiere mai adâncă de Dumnezeu.
Fiți buni cu toate făpturile — căci în toate ele se ascunde o fărâmă din chipul lui Dumnezeu.
Și în această bunătate se află mântuirea noastră.
Citește și:
