Câinii ciobănești românești, pe cale de dispariție. Doi crescători transformă pasiunea pentru tradiție într-o misiune națională de salvare: „Românii nu cunosc rasele, foarte mulți nici nu știu că există”

Olivia Pamfil, crescătoare pasionată de Ciobănesc Românesc Carpatin, și Dragoș Bălășoiu, dedicat creșterii Ciobănescului Românesc Corb, au pus bazele unei asociații cu scop nobil: conservarea și promovarea celor patru rase de câini ciobănești autentici ai României: Mioritic, Carpatin, de Bucovina și Corb. Aceste rase, dezvoltate de-a lungul secolelor pentru însoțirea și protejarea turmelor de oi din zonele montane și rurale, riscă să dispară din mediul lor tradițional, fiind înlocuite treptat de rase de import precum Kangalul sau Caucazianul.

Declinul raselor de câini românești

În prezent, câinii ciobănești românești se întâlnesc tot mai rar la stâne. Mulți crescători de animale preferă rasele aduse din Asia Centrală, atrăgătoare prin talia lor impunătoare și reputația de câini de luptă. Totuși, această alegere se dovedește adesea nepotrivită pentru terenul accidentat al Carpaților, unde agilitatea și rezistența sunt mai importante decât forța brută.

”Sunt 4 rase distincte. Cel mai ușor de recunoscut e Mioriticul, cel cu păr în ochi. Apoi sunt Carpatinii, cei așa suri, care au o culoare de lup cu marcaje albi. Apoi sunt cei negri. Corbii, cu marcaje albe. Și ciobăneștii de Bucovina, albi cu pete negre.

Ce spun cei doi crescători de câini românești

De ce probleme ne-am lovit noi… ar fi că românii nu cunosc rasele. Foarte mulți nici nu știu că există. Lumea, în general, îi cunoaște drept câini de stână. Dar, de fapt, la stână nu mai găsești câini românești. Sunt câini de import. Kangalul este la modă acum, care pleacă după lup și se mai întoarce dimineață, în timp ce ceilalți lupi își fac de cap la stână. E un câine foarte dur, care se bate cu ursul. Înțeleg de pe la vânători că ocazional mai și câștigă, dacă sunt urși mai tineri. Româneștii nu sunt niște câini uriași, sunt niște câini mari. Nu sunt niște urși. Nu au decât vreo 40-50 de kilograme. 60 de kilograme au unii masculi la unele din rase. Corbul pare mare, pare impozant, are undeva la 60 de kilograme. Și la stână sunt mai mulți câini. Nu e doar kangalul. Unii și-au mai adus câini de prin Asia Centrală sau Caucazieni. Acesta e puțin cam greoi pentru relieful montan românesc. Un câine foarte mare nu-ți poate urca râpele sau pe unde mai urcă ciobanii cu oile”, au declarat Dragoș Bălășoiu și Olivia Pamfil la Digi Animal World.

Aceasta din urmă atrage atenția asupra unei realități dureroase: lipsa de cunoaștere a propriului patrimoniu canin de către români contribuie direct la declinul acestor rase. Mulți le cunosc doar generic, sub denumirea de „câini de stână”, fără a realiza diversitatea și valoarea lor culturală.

Patru rase, patru povești

Cele patru rase românești se disting prin aspect și trăsături unice:

Mioriticul – cel mai ușor de recunoscut, cu blana bogată și părul ce-i acoperă ochii, este simbolul pajiștilor alpine.

Carpatinul – cu blana ca de lup, sură și marcaje albe, reprezintă vigoarea și rezistența munților.

Corbul – complet negru, cu mici marcaje albe, un câine impunător și rar.

Bucovineanul – alb, cu pete negre, are o prezență masivă și se bucură de o comunitate de crescători mai activă decât celelalte rase.

Mioriticul, pe cale de dispariție

Din păcate, situația numerică este alarmantă: Mioriticul, cândva faimos, a ajuns la doar aproximativ 70 de pui pe an. Carpatinul și Corbul se mențin la puțin peste 100 de pui anual, în timp ce Bucovineanul se bucură de aproximativ 500 de pui, datorită organizării crescătorilor din zona Moldovei.

”Mioriticul, deși a fost primul omologat la noi și într-o perioadă a fost foarte popular, acum este o rasă care mai are 70 și ceva de pui pe an în toată țara. Are situația cea mai gravă dintre toate cele 4 rase românești. Corbul și Carpatinul mai au 100 și ceva de pui pe an, iar Ciobănescul de Bucovina, pentru că are un club mai activ și pentru că ei sunt mai uniți în zona aia și au grijă de câinii lor au vreo 500 de pui pe an. Stăm extraordinar de prost, sunt niște rase în curs de dispariție”, a declarat Olivia Pamfil.

Povestea unei pasiuni: de la pandemie la o „haită” întreagă

Dragoș Bălășoiu își amintește cum a descoperit dragostea pentru Corbi. Mutat la țară în timpul pandemiei, a dorit inițial un Carpatin, dar neavând atunci acces la un crescător specializat, a ales un Corb.

Începutul a fost modest, cu o singură pereche destinată pazei curții, dar pasiunea s-a transformat rapid într-o veritabilă canisă. În prezent, familia sa îngrijește șapte Corbi, care trăiesc liberi pe proprietate și în haită:

”Noi ne-am mutat la țară de când cu pandemia. Inițial ne gândeam la carpatini, dar n-am găsit crescător, n-am dat peste Olivia la momentul repectiv și atunci am descoperit Corbul. Au început să ne sclipească ochii și am început cu o pereche. N-am avut planuri de canisă, de pui. Am vrut o pereche să ne păzească curtea. Aveam un metis de carpatin care îmbătrânea, acum are vreo 12 ani și am zis că trebuie să-i mai luăm niște ajutoare. Am început să mergem prin expoziții, erau câini cu acte, așa că am zis să vedem și noi cum e lumea asta. Ne-a plăcut. Acum avem ditamai șatra de 7 corbi, stau liberi în toată curtea, îi separăm când sunt femelele în călduri, în rest fac o haită fenomenală”.

Temperament și abilități

Deși diferă prin aspect și regiunea de formare, toate cele patru rase românești împărtășesc același temperament și instincte native de pază. Olivia Pamfil subliniază că acești câini sunt „talentați nativ”, adaptați pentru protejarea turmei și curții. Sunt loiali și blânzi cu oamenii când se află în prezența stăpânului, dar intransigenți cu intrușii.

”Între românești nu este o diferență fantastică de temperament sau de abilități. Ei sunt niște câini de pază, talentați nativ, care au evoluat în niște sute de ani la oi. E un câine care e foarte ok cu oamenii în prezența stăpânului. Dacă te duci la stână, cu ciobanul acolo nu o să te mănânce niciun câine. Așa e și dacă-l ai acasă. Îți face pază, în lipsa ta nu intră nimeni, în prezența ta poți să faci petreceri, pot să vină copii la copiii tăi, sunt minunați.

Aceste patru rase sunt destul de asemănătoare ca temperament și profil. Diferența este de istoric, de zone de formare și evident, fizică. Altfel nu-s diferențe foarte spectaculoase între ei, toți sunt câini foarte buni de familie, toți sunt câini foarte buni de pază, pe care nu trebuie să-i înveți să facă pază”, susține Olivia Pamfil, completată de Dragoș Bălășoiu: ”Diferențele apar mai degrabă de la individ la individ, în funcție de părinți, de cum sunt educați decât între rase per total”.

Demersuri pentru recunoașterea culturală

Pentru salvarea aceste rase de la dispariție, asociația fondată de cei doi crescători pregătește pași importanți: includerea lor în Patrimoniul Național Cultural Imaterial. Inițiativa beneficiază de sprijin din partea Ministerului Culturii și a reprezentanților Parlamentului. Obiectivul pe termen lung este și mai ambițios: recunoașterea lor în patrimoniul UNESCO, ca parte integrantă a identității pastorale românești.

”În lista de acțiuni pe care noi vrem să le facem pentru conservarea acestor rase și promovarea lor este și includerea lor în Patrimoniul Național Cultural Imaterial pentru care avem sprijinul și Ministerului Culturii și al președintelui Comisiei de Cultură de la Senat și al vicepreședintelui de la Deputați. În principiu, toată lumea e de acord cu asta pentru că e foarte util și vom începe demersurile în curând. Și după ce facem asta țintim și patrimoniul Unesco”, a explicat Olivia Pamfil.

Importanța „sângelui străin”

Un aspect interesant al procesului de conservare îl reprezintă introducerea ocazională a câinilor de „sânge străin”. Olivia Pamfil susține că, în cazul în care se găsesc exemplare tipice prin satele românești, acestea pot fi aduse în rasă printr-un proces oficial de validare ce include participarea la expoziții și confirmarea de către arbitri că respectă standardele. Astfel, diversitatea genetică este menținută, fără a compromite specificul fiecărei rase:

”La rasele românești poți să mai aduci exemplare noi în rasă și să faci pedigree de tipicitate. Asta dacă mai găsești câini conform standardelor pe la țară, pe la stâne. Trebuie să participe la două expoziții, doi arbitri trebuie să confirme că este conform standardului, masculul să primească calificativul excelent sau măcar foarte bine la femelă”.

Câini pentru familie, nu pentru agresivitate

Un mit des întâlnit e că aceste rase ar fi câini agresivi. În realitate, Ciobăneștii Românești sunt câini comozi, care nu necesită botniță pe stradă. Crescuți „de români, pentru români”, ei combină instinctul protector cu adaptabilitatea și blândețea, fiind parteneri ideali atât pentru curte, cât și pentru familia modernă.

”Nu fac parte din categoria raselor agresive, nu au nevoie de botniță pe stradă. Sunt câini comozi. Ăsta e termenul, e un câine format de români pentru români”, a punctat crescătoarea de câini.