Din clasă în stradă: Profesoara care luptă să schimbe soarta animalelor din România / Interviu exclusiv – Marcela Pîslă: ”Un ONG trebuie să se implice în primul rând în activități care aduc rezolvări în masă”

Asociația Cuțu-Cuțu există și și-a început activitatea din dorința unei profesoare de limba română de a ajuta animalele nimănui, de pe străzile noastre. Ajutată de copiii de la școala la care lucra, Marcela Pîslă a înființat asociația, care a început cu un ziar – Cuțu-Cuțu. Apoi a început să crească, uneori mai greu, alteori mai ușor. Doamna profesoară a lăsat copiii în grija altor profesori și a ales un alt drum, cel al educației adulților.

„Ne ghidăm după proverbul: Pe un om poți să-l ajuți cu o pâine. Dar mai mult îl ajuți dacă-l înveți să-și procure zilnic pâinea. Căci el va avea nevoie de pâine și a doua zi, și tu nu vei fi lângă el, și nici mereu să-i dai. Prevenția este cel mai bun tratament, mai zice un alt proverb. Și în cazul animalelor, este cea mai bună metodă împotriva relelor tratamente și a cruzimilor. Ne axăm pe prevenție. Informarea adecvată, repetată, argumentată științific, produce schimbări în mentalitate.”, scrie pe site-ul Asociației Cuțu-Cuțu.

Tot aici, iubitorii de animale pot pune anunțuri pentru adopții pentru câini și pisici sau pot afla de ce soluția este sterilizarea și nu eutanasierea. 

De-a lungul timpului, peste 3.000 de câini și pisici au fost adoptați cu ajutorul Marcelei Pîslă, dar mai importante, spune ea, sunt unele proiecte legislative care au ajuns să fie implementate.

PetsCats a stat de vorbă cu Marcela Pîslă, cea care a înființat asociația Cuțu-Cuțu și care de ani buni luptă pentru o Românie mai empatică cu animalele și adaptată la nevoile și bunăstarea acestora.

INTERVIU EXCLUSIV – Din clasă în stradă: Marcela Pîslă, profesoara care luptă să schimbe soarta animalelor din România!

Reporter: Cum a apărut “Cuțu-Cuțu”? Cine este „Cuțu-Cuțu”? Un cățel anume?

Marcela Pîslă: Eram profesor de limba română când a început eutanasia câinilor, în 2001. Elevii au dorit să vină cu mine la mitinguri și am cerut aprobarea părinților. Apoi au spus că trebuie să salvăm animale și noi și așa s-a născut ideea ziarului “Cuțu, cuțu”, pe al cărui frontispiciu scria “Ziar inteligent / ziar nerasist”. Am ajuns cu el și la Casa Presei și la televiziuni.

Copiii au scris texte pline de inspirație, au făcut desene și au emoționat o țară întreagă. Ziarul a avut 6 numere, inserând și interviuri cu ONG-uri ori exemple de salvare, fiind primul ziar pentru protecția animalelor. Numele “Cuțu, cuțu” mi-a venit pe când mă gândeam la o denumire pentru ziar. Apoi, acesta a dat și numele ONG-ului.

Reporter: De ce nu mai ești profesoară de limba română?

Marcela Pîslă: Între ore erau “ferestre”, drumul până la școală dura o oră dus, o oră întors, practic, toată ziua era alocată școlii. Plus pregătirea alocată pentru școală, de acasă. Nu aveam timp pentru protecție, care cerea, de asemenea, “zi plină”. Chemarea către protecție era mai mare. Când a auzit că mi-am dat demisia între trimestre, pentru a înființa un ONG, doamna directoare a ținut să între și dumneaei în ONG, în semn de solidaritate.

Reporter: Dar dragostea pentru animale când ai descoperit-o?

Marcela Pîslă: În 2000. Locuiam lângă o piață unde treceau zilnic mii de persoane. Era un cățeluș fără stăpân, cu râie sarcoptică, ce devenea pe zi ce trece tot mai emaciat și nimeni nu dorea să îl ajute. Mă revolta ideea că o parte dintre trecători au câini acasă și știu despre ce boală este vorba, știu unde sunt cabinetele, dar nu intervin. “Extraordinar, cât de insensibili!”.

Într-o duminică l-am văzut pe moarte. L-am luat în brațe și-am năvălit cu el într-un cabinet, a cărui adresă am cerut-o pe stradă. A trăit, s-a vindecat și-a rămas la mine. Desigur că l-am spălat în cada în care familia spunea că nu care cumva să-l spăl. Orașul era plin de câini cu probleme. Am ajutat apoi alții, iar alții, am lucrat și în adăposturi în lunile de vacanță, când lucram ca profesor. M-am familiarizat cu problemele protecției animalelor.

Reporter: De câte ori ai vrut să spui STOP și de câte ori ai fost în culmea fericirii?

Marcela Pîslă: Culmea fericirii a fost, de exemplu, pentru mine, să finalizez anumite demersuri. Gen, am finalizat de trimis o solicitare scrisă pentru subvenționarea sterilizării câinilor cu stăpân către toate consiliile locale ale unui județ și am reușit ulterior și să realizez o întâlnire online cu reprezentanții lor. Sau către toate consiliile județene. Îmi ia mult să scriu și să trimit. Sunt bucuroasă când văd că devin realitate anumite deziderate pe care le-am cerut și noi.

Între 2017-2020 am organizat întâlniri de lucru o dată la două luni cu autorități centrale, din București și din județele vecine. Am pus multe întrebări și am primit lămuriri. Ceream la fiecare întâlnire “controale ale carnetelor de sănătate din poartă în poartă de către echipe mixte” și “înființarea serviciului poliția animalelor”. Când mă uit pe comunicatele postate atunci, sunt în culmea fericirii. Știu că am pus și noi, cu asociația, “o cărămidă” în aceste construcții, care, mai târziu, au devenit realitate.

STOP ar fi trebuit să spun de foarte multe ori, când au fost bani puțini. La început doream să construiesc un mare adăpost. Mi-am dat seama că în adăpost intră foarte puțini câini și că majoritatea rămân pe dinafară. Am ales să fac ceva pentru cei pe dinafară. Această muncă nu este prea vizibilă. Donatorii direcționează bani în special către adăposturi, campanii de sterilizări și cazuri de rescue.

Mulțumirea mea este când se fac pași, chiar și infimi, pentru această masă mare de animale care nu încape încă în adăposturi și nu ajunge încă pe mesele de operație și în mâinile medicilor. Cândva va fi bine și pentru ele. Tot mai multe mâini le ajută din spate.

Reporter: Câți câini ai salvat până acum?

Marcela Pîslă: Câini și pisici. Nu știu. M-am întrebat și eu uneori. Când am lucrat în primul adăpost, am observat mortalitatea uriașă cauzată de parvoviroză. Adăpostul trimitea puii în Germania, dar majoritatea nu mai apucau ziua plecării.
“-De ce nu-i dați și-n România? Că mor cu zile la noi în adăpost”, întrebam eu.
“-Pentru că în România nu-i vrea nimeni.”
“-Ba da, o să vă demonstrez”, am spus. “Românii vor adopta.”

Am înființat un ONG și eu și am angajat o persoană „numai la adopții”. Am creat o rubrică pe site unde oricine putea să posteze de acasă câini spre adopție, am mers săptămânal, timp de trei ani, cu câte aproximativ 20 de câini și pisici la o televiziune și am ținut tot trei ani rubrica de adopție a unui ziar. Îmi lua o zi să o scriu. Colaboram cu protectorii de zonă. Ajutam și persoanele care nu aveau internet și dădeam anunțuri pentru ele. Plus târgurile de adopții proprii sau la care eram invitați.

Reporter: Ai un total?

Marcela Pîslă: Am calculat că am dat în adopție aproximativ 3.000 de câini și pisici. Toți, în România. Pe stradă însă era plin de câini. La hingheri se eutanasiau întruna.
“-Nu se poate! Atâtea eforturi pentru adopție și nu se vede nimic! Pe undeva e o greșeală!” M-am oprit din adopții. Am început să duc animale la tratament, cu diferite boli. Sute de animale. Nici așa nu am oprit problemele generate de animale.

Apoi am făcut campanii de sterilizări. Am fost chemați de un oraș să sterilizăm câinii fără stăpân jumătate de an, pe banii primăriei. Când am plecat din oraș, erau mai mulți câini pe stradă decât atunci când venisem! Primarul zicea că venim cu ei din București! Offff. Nu se poate. Ceva nu era ok. Erau câinii abandonați de persoane din alte localități, auzind că noi suntem acolo. Aceasta nu era calea.

Am refuzat alte oferte din partea primăriilor. Am mers la Parlament să dea legea obligării sterilizării câinilor cu și fără stăpân. Proiectul nostru și al altor asociații, pentru care am stat pe lângă și în Parlament câțiva ani, a fost transformat de parlamentari dintr-o lege bună într-o lege struțo-cămilă: câinii fără stăpân să fie eutanasiați, câinii cu stăpân sterilizați.

Un ochi plângea, un ochi râdea. Am depus poate 20 de plângeri și am introdus 20 de procese împotriva hingherilor. Nici acestea nu au oprit eutanasierea lor. Am știut atunci că aceasta este calea: sterilizarea câinilor cu stăpân, care oprește abandonul și fără de care orice construcție înălțată ziua se dărâmă noaptea…

Am salvat foarte multe animale de-a lungul timpului. În general, postez doar activitățile pentru rezolvări în masă.

Reporter: Sunt atât de multe cazuri în fiecare zi. E greu să vezi atât de multă suferință.

Marcela Pîslă: Consider că un ONG trebuie să se implice în primul rând în activități în care aduce rezolvări în masă, nu rezolvări de cartier. Cazurile punctuale salvate de obicei nu le postez: câini călcați, abandonați, cu diferite boli, cărora le-a murit stăpânul și pe care i-am ajutat.

Săptămâna trecută am solicitat poliției să emită un ordin de plasare în adăpost pentru două pisici cărora le-a murit stăpânul, fiind încuiate singure în casă de o lună. Am postat salvarea doar în ideea că trebuie să cerem cu toții „ordin de plasare în adăpost” atunci când întâlnim situații similare. Căci articolul de lege respectiv nu este suficient de cunoscut și trebuie mediatizat.

În ianuarie, de exemplu, am cerut ordin de plasare pentru câinii din altă gospodărie în care murise stăpânul de o lună și unde era deja un câine mort înțepenit într-un geam prin care voise să se salveze.

Anul trecut l-am luat pe Costică dintr-un apartament în care murise stăpânul de trei luni, apartamentul fusese sigilat și el fusese hrănit pe geam cu undița de niște vecini. Se ascunsese de pompieri ca orice motan sperios și impresia fusese că nu mai e nimic în locuință.

Și tot așa. În general, fac lucruri „pe care nu le face nimeni”. Aleg să fac demersuri când nu sunt urgențe. Am postat chiar acum trei zile un demers conceput acum doi ani, pentru care nu a fost atunci timp de finalizare, respectiv un model de solicitare scrisă pentru asociațiile de proprietari.

Intenția este de a reuși să ajungem în căsuțele de email și poștale ale cât mai multor asociații. Ideea e de implicare colectivă, proactivă, nu reactivă. De sterilizare și adopție a pisicilor comunitare, nu de acoperire a intrărilor și otrăvire.

Revenind la întrebare: nu știu câte animale am salvat. Dar știu sigur că sunt o verigă importantă, cu rol de transmisie, în lanțul salvării câinilor și pisicilor. Să ne închipuim bordul unei mașini: câte șuruburi, curele, mici incinte. O singură piesă, chiar mică, dacă ar lipsi, nu ar mai merge la fel sau s-ar opri. Dacă nu aș considera activitățile cu rol foarte important, m-aș opri.

Aș dori să avem mai mulți colegi angajați la asociație, să poată prelua cazurile punctuale, pentru a mă putea concentra pe activități în masă. De pildă, aș dori să mă concentrez acum pe proiectul de trimitere a solicitărilor către asociațiile de proprietari să gestioneze pisicile de la bloc prin sterilizare, nu prin otrăvire, dar mâine trebuie ajutată o bătrână de 90 de ani cu sterilizarea a doi motani și să-i găsesc transport.

Am cerut deja programare pentru sterilizare peste rând și cabinetul care oferă gratuități a fost înțelegător. Aș dori ca asociația să poată deschide un centru de advocacy și consiliere.

Reporter: La ce distanță — în ani-lumină sau în ani „pământești” — suntem față de țările dezvoltate în ceea ce privește protecția animalelor?

Marcela Pîslă: Americanii sunt obligați să-și sterilizeze câinii. Anumite state americane au introdus și impozitul pe câinii nesterilizați, ceea ce îi afectează la buzunar și îi obligă indirect la sterilizare. Mi-aș dori să văd această obligație și în legislația europeană a statelor membre. Europenii vestici sunt însă mai săritori când vine vorba despre adopția animalelor care nu sunt de rasă. Ei adoptă și câini în vârstă, cu handicap, cu trei picioare etc. Aceasta a fost șansa animalelor din România.

Reporter: Ai candidat vreodată pentru o funcție publică?

Marcela Pîslă: Da! Deputat, senator, consilier local… 😅 Aș face o figură bună cu experiența acumulată. Fac politică de stânga.

Reporter: Câte animale ai acasă? Și care este cel mai greu lucru legat de îngrijirea câinilor?

Marcela Pîslă: Momentan, 6 pisici acasă, 6 în foster. Am avut mulți câini în casă, mulți la țară, mai mari, mai mici, cu trei picioare, în cărucior, marea majoritate fiind de rasă comună. Cea mai mare problemă pentru mine este timpul. Am multe jucării cu care mă joc pe fugă cu pisicile. Animalele noastre merită mai mult timp, însă adeseori trebuie să îl împartă cu animale necunoscute care au diferite nevoi.

Reporter: Ce modificare legislativă ți-ai dori cel mai mult? Una care ți-a fost aproape de suflet.

Marcela Pîslă: Am organizat foarte multe mitinguri împotriva eutanasiei, timp de câțiva ani, la Parlament (la Camera Deputaților, Senat, CCR), la Președinția României. Erau și câte două mitinguri pe săptămână, timp de 4-5 ani. În total, cred că au fost vreo 80. Am strâns 50.000 de semnături împotriva eutanasiei. Acela a fost un proiect — de oprire a eutanasiei și de obligare prin lege la sterilizarea câinilor cu și fără stăpân.

Am și acum pregătite câteva proiecte pentru câini și pisici. Pe unele le-am gândit împreună cu salvatorii de animale. Aș dori să-mi fac timp pentru a le discuta cu parlamentari. Sunt legate de subvenționarea sterilizării, amenzi, obligația sterilizării pisicilor cu stăpân.