Sursa foto: Pets&Cats
În inima Țării Oașului, în Huta-Certeze, trăiește Maria Șimon, oșancă de 70 de ani, cu vorbe moi și portul popular ca o poveste vie. Casa îi șoptește istorie: pridvor sculptat, șindrilă, ziduri de lemn care au auzit râsete, plânsete și pașii copiilor, toate încă vii.
În curte, găinile, rațele și pisicile o recunosc după glasul strigătului: «Ți, ți, ți, țuca sau Taș, taș, » și vin la chemare, ca la un semn de acasă. Bella, pisicuța cea mică, alb-neagră și cu ochi blânzi, doarme pe brațele ei până la asfințit. De când fetele ei au plecat în străinătate, Maria nu a fost niciodată cu adevărat singură. Cu portul oșenesc brodat de flori și motive vechi, cu glasul duios către animale și cu amintirile vii ale copilăriei în Țara Oașului, ea păstrează vie o lume frumoasă, cu rădăcini. Și ne arată latura cea mai caldă a singurătății: prezența sinceră a celor fără cuvinte, dar cu inimă de poveste.
„Animalele simt omul. Ele nu te lasă niciodată singur și știu să îți ofere dragoste fără să ceară mare lucru în schimb”, spune Maria, cu zâmbetul pe buze.
Povestea ei este încă o dovadă că legătura dintre oameni și animale trece dincolo de cuvinte și devine, de multe ori, cel mai frumos leac pentru singurătate.
Reporter: Maria, ce înseamnă Țara Oașului pentru dumneavoastră și ce simțiți când purtați portul oșenesc?
Maria: Țara Oașului e sufletul meu, e locul unde m-am născut și unde am crescut printre oameni harnici și cu credință. Portul oșenesc îl port cu mândrie, pentru că în el sunt cusute poveștile bunicilor noștri. Când îl îmbrac, simt că nu sunt singură, simt că duc mai departe tradiția și că fetele mele, chiar dacă sunt departe, mă văd în portul acesta și își aduc aminte de acasă.
Reporter: Ne puteți descrie casa și gospodăria dumneavoastră? Ce simțiți când strigați «Ți, ți, ți, țuca», iar animalele vin?
Maria: Casa mea e simplă, dar plină de amintiri. Are pridvor și flori la fereastră, iar curtea e vie cu găinile, rațele și pisicile mele. Când le strig «Ți, ți, ți, țuca», parcă inima mi se luminează. Ele mă recunosc după glas și vin către mine cu bucurie. Nu există zi să nu le vorbesc, și cred că și ele simt dragostea mea.
Reporter: Cum v-au alinat animalele: pisicile, găinițele, rațele, în momentele în care ați rămas singură, după plecarea fiicelor?”
Maria: Animalele mi-au ținut loc de glasuri în casă. Când fetele mele au plecat, era multă liniște și dor. Dar pisicile s-au așezat lângă mine, găinile mi-au răspuns la strigăt, rațele mă urmăreau prin curte. Așa am simțit că nu sunt chiar singură. Ele îți dau dragoste fără vorbe și îți arată că au nevoie de tine.
Reporter: Ce legătură ați avut dintotdeauna cu animalele? Aveți o poveste specială despre Bella?
Maria: De mică am crescut cu animale, așa era pe vremuri în toate gospodăriile din Oaș. Bella e cea mai mică dintre pisici, albă cu pete negre. Am găsit-o plângând lângă șură, era mică și slabă. Am luat-o în brațe și de atunci nu mă mai lasă. Mă urmărește prin curte, mă așteaptă la poartă și se cuibărește la pieptul meu. Ea e alinarea mea în fiecare zi.
Reporter: Ați reușit să duceți mai departe portul, obiceiurile. Vă mai doriți ceva?
Maria: Portul, casa și obiceiurile sunt viața mea. Când îmbrac costumul oșenesc, parcă aud colindele și jocurile de pe vremuri. Casa mea, chiar dacă e simplă, poartă mirosul copilăriei și al muncii de zi cu zi. Obiceiurile, sărbătorile, felul în care vorbim cu animalele sau pregătim mâncarea, toate mă fac să simt că sunt legată de locul acesta și de oamenii lui. Și chiar dacă uneori e greu, aici simt că aparțin. Mi-aș dori ca și nepoatele mele, când vin aici, să înțeleagă câtă frumusețe e în rădăcinile noastre și să ducă mai departe ce au lăsat străbunii.
Citește și:
Medicamente de slăbit pentru câini: Soluție revoluționară sau risc pentru animalele de companie?
