Sursa foto: Freepik / wirestock
Pierderea unui animal de companie poate fi o experiență copleșitoare, iar mulți oameni se confruntă cu suferința în singurătate, fără a avea cu cine să își împărtășească durerea. În unele țări, grupurile de suport pentru stăpânii îndurerați îi ajută să treacă mai ușor prin procesul de doliu și să găsească alinare alături de cei care împărtășesc aceeași experiență. Un exemplu este Spitalul Universitar Cornell pentru Animale, din SUA, care oferă sprijin emoțional celor care și-au pierdut recent animalele de companie.
Candice Moraga a trecut printr-o perioadă dificilă după ce pisica ei neagră, Midnight Shadow, a murit din cauza unei boli renale în noiembrie. Apoi, a primit un e-mail neașteptat de la Spitalul Universitar Cornell pentru Animale, din cadrul Colegiului de Medicină Veterinară din Ithaca, în care era invitată să participe la un grup virtual de suport pentru stăpânii de animale aflați în doliu, notează cornell.edu.
“Faptul că am primit această invitație fără să o cer, chiar după moartea lui Midnight, m-a salvat de la a fi nevoită să fac pași suplimentari la care nu mă simțeam capabilă,” a spus ea. “Nu eram în stare nici măcar să dau un telefon, dar am reușit să răspund la acel e-mail.”
În cadrul grupului, Moraga, care locuiește în Geneva, New York, a găsit o comunitate de oameni care treceau prin aceeași suferință.
“Am fost singură în această durere,” a spus ea. “Dar când m-am conectat la întâlnirea online, am simțit că acel grup m-a ajutat să trec peste perioada sărbătorilor.”
O comunitate pentru cei care își plâng animalele de companie
Grupul de suport a fost lansat de Stephanie Coco, prima asistentă socială veterinară din cadrul spitalului. Întâlnirile lunare sunt coordonate de Coco și un co-facilitator, iar participanții își împărtășesc poveștile și discută despre strategiile de coping în fața pierderii.
Grupul este deschis celor ale căror animale au fost pacienți recenți ai spitalului. Multe dintre acestea sunt aduse acolo în stare gravă de către stăpâni care uneori călătoresc ore întregi pentru a le oferi îngrijiri specializate.
“În trecut, sprijinul pentru cei care își pierdeau companionii era oferit de veterinari, studenți și personalul administrativ al spitalului,” explică Dr. Cheryl Balkman, medic veterinar și șefa secției de oncologie. “Chiar dacă încă oferim sprijin familiilor, ne-am dat seama că acestea ar beneficia de ajutor suplimentar din partea unei persoane specializate în acest domeniu, care să le poată oferi timpul necesar pentru a le susține.”
Doliul după un animal, o experiență deseori izolantă
Coco spune că pierderea unui animal poate fi o experiență foarte singuratică, iar acest grup ajută la normalizarea durerii.
“Poate că atunci când mergi la magazin, treci pe lângă cineva care și-a pierdut animalul, dar nu ai de unde să știi asta, pentru că nu vorbim despre astfel de lucruri în public,” spune ea. “Acest grup îi ajută pe oameni să se conecteze cu alții care trec prin aceeași suferință.”
Susan Bielinski și familia ei și-au pierdut câinele, Ceddy, în luna octombrie. Câinele, un mix de pudel, bulldog și pitbull, era cunoscut în cartierul său din Rochester, New York, pentru mohawk-ul său unic.
“Să particip la acest grup a fost emoțional foarte dificil,” spune Bielinski. „Unii dintre noi încă procesam șocul, tristețea, furia. Dar prezența celorlalți m-a ajutat să înțeleg că nu sunt singură. Aș fi vrut să îi îmbrățișez pe toți, pentru că știam că și ei sufereau la fel de mult.”
Linia telefonică pentru suport emoțional
Pe lângă grupul de suport, proprietarii îndurerați pot apela și la Pet Loss Support Hotline, linia telefonică a spitalului, chiar dacă animalul lor nu a fost pacient CUHA.
Studenți la medicină veterinară, instruiți de consilieri specializați în doliu, sunt voluntari pe această linie telefonică, care funcționează încă din anii ’90.
Dr. Balkman, care este și profesor în cadrul Departamentului de Științe Clinice, coordonează activitatea hotline-ului.
“Este foarte emoționant să auzi cât de recunoscători sunt oamenii că au pe cineva care să îi asculte și să nu îi judece,” explică ea. “De asemenea, am realizat cât de important este ca viitorii veterinari să aibă aceste conversații, pentru a deveni profesioniști mai empatici.”
