sursa foto: AI
De ziua Culturii Naționale, celebrată pe 15 ianuarie, în aceeași zi în care s-a născut și marele poet Mihai Eminescu, arătăm ce spunea acesta despre câinii fără stăpân ai vremii. La fel ca și acum, animalele reprezentau un subiect de interes, fie din punct de vedere al grijii pentru acestea, fie ca element de pericol pentru societate.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Ce scria Mihai Eminescu despre câinii fără stăpân
În urmă cu circa 150 de ani, Mihai Eminescu a publicat un articol în „Curierul de Iași” intitulat „Ce se întâmplă din nesupravegherea câinilor”. Asta arată că problema câinilor fără stăpâni exista încă din anul 1876, când marele poet a cerut o mai bună legislație în ceea ce privește animalele vagaboande.
„D.N. Pascu, subprefect în ţinutul Dorohoiului, primblîndu-se pe uliţele Mihăilenilor, a fost muşcat de un cîine turbat. Idrofobia au cuprins fără scăpare organismul numitului mai sus, încît, cu toate silinţele amicilor şi rudelor, dar mai ales cu toată lăudabila îngrijire de aproape din partea dlui Dimitrie Moruz, prefectul de Dorohoi, au repauzat în 17 curent.
„Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cînii în iubitul nostru oraş Iaşi, cari drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Fiind odată bine stabilit că este oarecare deosebire între Iaşi şi Mihăileni, am întreba cu multă umilinţă: oare multă vreme au să rămîie neatinse imunităţile cînilor din oraş, cari cînd izolaţi, cînd doi cîte doi, cînd constituiţi în mici societăţi de voiagiu, se bucură de o existenţă foarte nesupărată şi totuşi foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi.
De aceea, pentru a evita o statistică specific ieşană a cazurilor de idrofobie, credem că nu greşim rugînd autorităţile competente a ordona o mai strictă mînuire a măsurilor pentru stîrpirea cîinilor de prisos”, se arată în materialul publicat de Eminescu.
Satul de pisici al „Luceafărului poeziei românesști”
Înainte de a milita pentru eradicarea câinilor fără stăpân de pe străzi, Mihai Eminescu a creat „un sat de mâțe” în anul 1872, prin poezia „Cugetările sărmanului Dionis”. În această lume formată doar din pisici, conducător ar fi un motan sărman, dar iubit de „popor”.
„Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. – Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane!.
Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna?
Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.
Filosof de-aş fi – simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e – un vis sarbăd – de motan.
Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care
După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,
Aş striga: o, motănime! motănime! Vai.. Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare”.
Citește și:
