Un mozaic roman inscripționat cu expresia latină „Cave canem” („Ai grijă la câine”). (Sursa foto: Wikimedia Commons)
Lumea greco-romană oferă numeroase povestiri care evidențiază legăturile profunde dintre oameni și animalele lor de companie, transmite publicația The Conversation. Autorul Claudius Aelian (175–235 e.n.) relatează povestea unui băiat care a crescut cu grijă un șarpe, lăsându-l să doarmă în patul său. Când șarpele a crescut mare, acesta a fost eliberat în sălbăticie. Mai târziu, pe când era tânăr, băiatul a fost atacat de tâlhari, iar șarpele a reapărut, salvându-i viața. Această poveste exemplifică loialitatea și recunoștința pe care animalele le pot arăta îngrijitorilor lor umani.
Poveștile din antichitate prezintă adesea animalele de companie ca surse de sprijin emoțional și companie. De exemplu, generalul roman Paulus Aemilius și-a consolat fiica, Tertia, după moartea iubitului lor câine, Perseus. În mod similar, generalul teban Epaminondas a remarcat loialitatea câinelui său, contrastând-o cu trădarea concetățenilor săi.
„Acest câine îmi mulțumește pentru favorurile mele, dar tebanii, după beneficiile pe care le-am conferit, m-au judecat pentru o acuzație capitală.” – Epaminondas
Filosoful Lacydes din Cirene a format o legătură strânsă cu gâsca sa de companie, care l-a însoțit peste tot și a primit o înmormântare grandioasă la moartea sa.
Una dintre cele mai emoționante povești este despre Darius al III-lea al Persiei, al cărui câine a rămas alături de el chiar și după moartea sa, dând dovadă de o loialitate neclintită.
„Când Darius, ultimul rege al Persiei, a fost lovit de Bessus în bătălia împotriva lui Alexandru și a murit, toți au abandonat cadavrul, doar câinele care fusese crescut sub îngrijirea lui a rămas fidel lângă el, nedorind să-l abandoneze, ca și cum ar fi fost încă în viață, pe omul care nu-l mai putea îngriji.”
Câinii erau cele mai populare animale de companie în epoca greco-romană. Alte animale preferate erau maimuțele, șerpii și diverse păsări. În timp ce pisicile domestice erau neobișnuite, felinele exotice mari, precum gheparzii și chiar leii, erau păstrate de cei bogați. De exemplu, Berenice din Egipt avea un leu domesticit care îi împărțea masa și o îngrijea cu afecțiune.
Autorul Aelian a lăudat animalele pentru loialitatea lor, contrastând-o cu lipsa de loialitate a oamenilor. El a relatat povestea unui băiat care a crescut un vultur ca pe un frate. Când băiatul s-a îmbolnăvit, vulturul a refuzat să mănânce și a rămas lângă el. După moartea băiatului, vulturul s-a aruncat, potrivit lui Aelian, pe rugul funerar al acestuia, o dovadă a legăturii lor profunde.
Aceste relatări arată că, la fel ca astăzi, oamenii antici își prețuiau animalele de companie, găsind în ele companie, loialitate și consolare emoțională. După cum a observat Aelian, „animalele bine tratate sunt bune la a-și aminti bunătatea”, formând adesea legături mai puternice decât cele dintre oameni.
