sursa foto: Facebook - Adăpostul Speranța
„În peste 20 de ani de activitate, am scris multe povești de succes în care câini bolnavi, accidentați, traumatizați, paraplegici sau bătrâni au primit o nouă șansă și se bucură de o viață fericită. Misiunea noastră nu este doar să salvăm și să vindecăm câinii care ajung la noi, ci și să le oferim șansa unei vieți mai bune, să le găsim un cămin, o familie iubitoare în care să se simtă în siguranță, iubiți și protejați”, așa te întâmpină cei de la Speranța pe site-ul lor oficial.
Adăpostul Speranța, casa câinilor bolnavi, accidentați, traumatizați, paraplegici sau bătrâni
Adăpostul are o suprafață de 5.000 mp și 105 padocuri. Acestea sunt de dimensiuni diferite, în funcție de nevoile câinilor. Câinii sunt repartizați în padocuri, ținându-se cont de anumite aspecte importante, cum ar fi: prieteniile dintre ei, talia, vârsta, nevoile speciale, familia etc. Din cele 105 padocuri, 6 sunt încălzite, fiind destinate câinilor foarte bătrâni. Recent au reamenajat și recondiționat toate padocurile.
Zilnic, activitatea începe prin spălarea și curățarea padocurilor, timp în care câinii sunt scoși afară, pe rând, la locurile de joacă. Apoi sunt hrăniți și le este schimbată apa în interiorul padocurilor. Câinii primesc două mese pe zi, din care una caldă în cazul celor bătrâni și a celor bolnavi.
Pentru că este unul dintre cele mai omenoase adăposturi pentru câinii nimănui, am vrut să le aflăm povestea.
Interviu cu Anca Tomescu, medic veterinar la Adăpostul Speranța
Reporter: Cum a început totul și când?
Anca Tomeacu: Mama mea, Florina Tomescu, a înființat Fundația Adăpostul Speranța în anul 1996, dar adăpostul propriu-zis s-a înființat în anul 2001. Ce a declanșat? Păi, Traian Băsescu, pe 19 aprilie 2001. Deși aveam contracte de sterilizare, eu eram în Adăpostul Pallady, au pus lacătul și au zis că se omoară tot. Mi-am chemat prietenii, mama și am hotărât să luăm toți câinii de acolo. Neavând unde să îi băgăm, i-am luat pe la prieteni, în mașini, în case. Erau 300 de câini și pentru toți se semnase condamnarea la moarte.
Primul sediu a fost în comuna Berceni, într-o fostă fermă închiriată, unde s-a făcut adăpostul propriu-zis. A funcționat mulți ani, dar în condiții sumbre, grele, urâte, nu aveam apă, căram cu găleata. Erau mulți câini, iar lumea aducea, poate cea mai grea perioadă…Până când am primit ordin de evacuare de la proprietar, care am înțeles că voia să construiască blocuri. Într-o săptămână – 792 de câini.
A trebuit să plecăm, a fost un hei-rup general, am închiriat o hală în Jilava – 2005 – 1 an. O altă perioadă odioasă, pentru că era o hală, mirosul de amoniac era aproape insuportabil pentru noi, dar și pentru câini, iar câinii nu puteau ieși afară.
Reporter: Și totuși, ați ajuns aici, în Popești-Leordeni, pe malul Dâmboviței, unde este cât se poate de bine
Anca Tomescu: În 2006, una dintre cele mai bune prietene de familie, Smaranda Poenaru, sora faimoasei doctorițe Ruxandra Nicolescu, singurul medic veterinar implicat în salvarea câinilor maidanezi, a căutat-o pe mama și i-a spus: „Vă urmăresc activitatea de multă vreme, vreau să vă donez un teren; are 5000 de metri și e pe Cheiul Dâmboviței. Aici ne aflăm azi, pe acest teren”.
Nu avea însă nimic pe el, nici gard, nimic. Tatăl meu, inginer constructor, paranoic cu autorizațiile, a început să o ajute pe mama la acte; epopeea pentru a obține autorizația era aproape imposibilă. La momentul acela, tata trăia și ne-a ajutat extrem de mult. Era genul tănculeț, nu-l oprea nimic, iar el, prin multă muncă, a reușit să obțină toate autorizațiile.
A fost primul adăpost privat autorizat din România. Treptat, am evacuat câinii, am construit din BCA; era odioasă situația, dar am reușit. Am început să plantăm copaci, baracă, cabinet, până în momentul în care ne-am dat seama că nu trebuia să construim din BCA. Am demolat și am reconstruit un alt spațiu pentru câini mai mari. Toți câinii trebuie să iasă afară zilnic, să aibă o masă caldă pe zi și să fie văzuți de medic.
Reporter: Ce se întâmplă cu cei care nu sunt adoptați?
Anca Tomescu: În timp, ne-am dat seama că nu pot pleca toți în familii și trebuia să facem ceva pentru cei care rămâneau la noi, să le oferim și lor zilnic un strop de fericire. Așa că, acum, avem 4 locuri de joacă adecvate câinilor. Am învățat din mers. Pe lângă locurile de joacă, avem o piscină, câte un castel, o dună de nisip, o groapă de nisip. Secretul e că regulile nu se încalcă.
Reporter: Sunt și reguli de bază care nu se încalcă, nu-i așa?
Anca Tomescu: Toți câinii se sterilizează și se microcipează la intrarea în adăpost.
Reporter: Câți angajați lucrează la adăpost?
Anca Tomescu: 13 oameni, am fost și 19. Să lucrezi într-un adăpost de câini e aproape imposibil. Oamenii nu vor să vină, așa că am fost nevoiți să apelăm și la agenții de recrutare din străinătate. Avem acum 4 angajați din Nepal, iar lucrurile merg bine; inclusiv românii care lucrează la noi s-au schimbat de când au venit cei din Nepal. Sincer, străinii au schimbat atmosfera în adăpost, în sens pozitiv; nu mai avem surprize, dar se simte lipsa unui număr adecvat, așa că ar mai putea să vină tot din Nepal. Uitați, că am avut noroc cu ei.
În timp ce stăm de vorbă, sunt aduși la adăpost câțiva căței… Anca îl cheamă pe unul dintre angajați… „Stai, că au venit niște căței. Gabi, vezi ce e cu ei…”.
Reporter: În decursul timpului, ați avut unele dintre cele mai grave cazuri. Îmi amintesc de Grivița, cățelușa cu botul zdrobit care a rămas fără partea superioară a feței
Anca Tomescu: Grivița – care a rupt inimile tuturor, maltratată, continuă să iubească. Ea ne iubea, mă iubea pe mine extrem de mult. Am operat-o ore în șir, a mai trăit câțiva ani, dar a fost un caz foarte trist.
Cele mai grele cazuri sunt într-adevăr cu câinii maltratați, schingiuiți, greu de gestionat emoțional, financiar și psihologic. Pui capul seara pe pernă și te gândești și e extrem de greu când nu se termină cu bine. Greu a fost inclusiv în cazul celor care s-au terminat cu bine, pentru că partea emoțională, odată afectată, e greu de reparat. Când lucrezi cu animalele și dacă îți pasă, cel care este implicat nu va înțelege niciodată răutatea inutilă la adresa câinilor; partea emoțională e greu de gestionat pentru toată lumea, oamenii implicați și câinii deopotrivă.
Un alt caz grav care m-a marcat, și nu numai pe mine, este cățelul Alexei; nu este un caz neapărat cunoscut. L-am luat din Alexandria și a fost o excepție, pentru că noi nu mergem în teren. Nu avem resurse, dar flerul mă determină uneori să fac și asta. Fără să clipesc, mergem la Alexandria; a venit cu un cățel care avea o sfoară, mirosea a mucegai, a cadavru, iar sfoara i-a perforat traheea.
Tratament? Nu puteai să pui mâna pe el, în 7 zile, însă, a devenit cel mai fericit câine de pe pământ. Nu a stat în padoc. Când ne vedea, plângea, făcea tumbe, se dădea de berbecel; o manifestare incredibilă. Când a venit, era o fiară, nu mai voia să vadă oameni… A murit, însă, brusc din cauza găurii din gât. Nu am mai apucat să o rezolvăm. Fericirea lui, însă, nu am mai văzut-o; dar a fost scurtă. A venit după o dramă gratuită; cineva s-a bucurat să schingiuiască un animal.
Reporter: Cum rezistați după astfel de cazuri?
Anca Tomescu: Faptele astea mă mănâncă pe dinăuntru ca un cancer. Nu am nimic cu cei care nu iubesc animalele, nu am nici cu cei care nu rezonează, dar răutatea gratuită mă termină; nu pot să o înțeleg sub nicio formă. Când faci „rău for fun”, am o problemă majoră; răutatea naște monștri care pot distruge vieți, inclusiv ale câinilor. Eu vin dintr-o familie în care animalele au fost membri ai familiei. Dacă dădeam pisica jos de pe masă, îmi luam una după ceafă de la tata.
Nu aș putea trăi fără niciun animal. Adăpostul Speranța e oaza mea de liniște; când plec în concediu, două probleme am: câinii mei și adăpostul. Dacă ajung vineri acasă, sâmbătă vin la adăpost. De multe ori îmi zic prietenii: „Stai, că nu mor!” Dar eu abia aștept să-i văd.
Reporter: Ai fi vrut să faci altceva în viață?
Anca Tomescu: Plăcerile mele nu le-aș da pe nimic în lume. Eu cred că am cea mai frumoasă meserie din lume, medic veterinar în adăpost. Sunt norocoasă, mi s-au aliniat planetele.
Reporter: Ce părere ai despre eutanasiere? Recent, la Târgu Jiu s-au eutanasiat 60 de câini sănătoși din Adăpostul Public Târgu Jiu.
Anca Tomescu: A-i eutanasia pe cei sănătoși fără sens și chiar și cu sens este greu, dar fără sens? Niciodată! Am eutanasiat un singur câine în viața mea; dacă trebuie, da, dar de ce să eutanasiem? Dacă el are șanse sau dacă eu nu mă pricep să-l fac bine, poate alții pot rezolva problema.
Nu e viața mea, e viața lui; dau un telefon la un medic mai bun ca mine. Poate, poate fi salvat. S-a întâmplat de foarte multe ori și am salvat mai mulți câini. Un singur caz am avut, cancer osos, dureri atroce; e o operațiune care nu mi-a făcut bine. Nu am fost împăcată cu mine, nu mă reped la eutanasiere. Nu sunt anti-eutanasiere, dar doar dacă e cazul. Mi s-a propus și mie: 200 de câini bătrâni. Am spus clar și răspicat: „Over my dead body”.
Reporter: A existat și un caz neplăcut…
Anca Tomescu: Da. Acum câțiva ani, a venit la adăpost un cuplu de elvețieni, undeva pe la 60 de ani. Domnul nu avea o mână, dar a făcut o criză de nervi când a văzut cățeii noștri paraplegici și m-a întrebat de ce nu îi eutanasiem. Era culmea, el nu avea o mână, iar câinii mei erau fericiți. Am fost șocată. A ieșit scandal. M-a acuzat că sunt criminală, el, care nu avea o mână, se lua de cățeii mei. I-am zis că este urât.
Apropo de răul pe care îl fac oamenii, Agripina e un alt caz grav de maltratare, cu efecte pe termen lung, cu care se lucrează mult, pași de pui de melc, dar, chiar și cu pașii puiului de melc, eu merg înainte. Însă Agripina este definiția câinelui traumatizat! Agripina nu va uita că oamenii pot fi foarte răi. Batjocorită gratuit și inutil, ea este mai sensibilă. E încă pe lista celor care vor mai rămâne în adăpost, iar când va pleca, va fi verificată și paraverificată. A fost salvată dintr-o curte a unei fabrici, unde muncitorii o ardeau și o băteau zilnic.
Reporter: Mai rar vezi într-un adăpost de câini doi pescăruși…
Anca Tomescu: Johnny și Steluța sunt doi pescăruși de 9-10 ani. Sunt un cuplu care ne dau nouă lecții. Noi divorțăm, ei, odată cuplați, dacă unul pățește ceva, celălalt nu pleacă nicăieri. Când ea s-a accidentat la o aripă, el a rămas lângă ea. Și nu numai că stă cu ea; el e bărbat în casă, zilnic o apără, are o grijă fantastică de ea, o bagă în coteț. Sunt o lecție de viață. Noi râdem că sunt cei mai gălăgioși căței de la noi. Mănâncă numai pește și au două piscine la dispoziție; sunt ca doi copii la ștrand.
Reporter: De unde vă vin ideile pentru social media?
Anca Tomescu: În principal, sunt ideile mele, am vrut să comunicăm într-un alt fel. Pe de altă parte, am norocul să am o echipă dedicată și implicată. Ne străduim și inventăm; nu îmi pun miere pe buze, că nu îmi place. Soțul meu zice că am ADHD. Prin poveștile noastre, încercăm să îi scoatem în față. Pentru mine e o realizare majoră când primesc câte un mesaj de genul -„Vreau să-l adopt pe cățelul cutare.” Eu am dat în adopție căței fără șanse, pentru că am stat în pat și m-am gândit ce poveste pot să fac pentru cățelul respectiv ca să fie adoptat. Și crește inima în mine.
Reporter: Cam câți căței sunt adoptați pe an?
Anca Tomescu: Uneori 30 pe an, alteori 80. A crescut față de anii precedenți adopția, dar noi suntem foarte atenți. Dacă vine cineva, nasul ni s-a dezvoltat cam în toate direcțiile, și nu ne place, nu dăm ca să dăm. Mai bine vine și se joacă cu el la noi, îl vizitează, e terapie pentru om și pentru câine deopotrivă. Dorința nu e suficientă, trebuie să fie și condiții.
Avem și adopții fericite, avem și adopții eșuate. La o adopție eșuată vorbim și de dublu abandon, e tare trist. Dar există și câini care nu vor să fie adoptați, care nu vor să plece de la noi. Adi de la Vâlcea e un cățel cu 3 adopții eșuate, ne-a convins că nu vrea să plece, îl lăsăm aici, e fericit. El e unul dintre câinii noștri care cred că Adăpostul Speranța e un resort de lux.
Adăpostul găzduiește în prezent peste 500 de câini, inclusiv câini bătrâni și paraplegici, câini care se deplasează cu ajutorul unor cărucioare ajutătoare. Aceștia primesc cele mai bune îngrijiri medicale, hrană corespunzătoare, adăpost, dragoste și atenție cât timp rămân în adăpost.
Unul dintre programele cu o rată mare de succes este “Mesagerii Speranței”, un program în care o echipă de dresori și specialiști în comportament canin lucrează cu câinii din Adăpostul Speranța pentru a-i face mai adoptabili și mai adaptabili la o viitoare casă și o familie a lor.
Cu regularitate, oamenii de la Adăpostul Speranța organizează evenimente, unul dintre cele mai cunoscute este „Tocăniță Pentru Toți Bobiță”. La edițiile precedente au participat Ana Maria Brânză, Helmuth Duckadam, Mihai Stoica, Marian Drăgulescu, Carmen Tănase, Muntele sau Marius Manole. Următorul eveniment, care e deschis publicului, va avea loc pe 19 octombrie 2024, invitată este trupa OM La Lună.
La Adăpostul Speranța lucrează trei generații ale aceleiași familii: Florina Tomescu – președinte, Anca Tomescu – medic veterinar și Sara Tomescu – asistent Departamentul Administrativ.
În urma evenimentelor de la Târgu Jiu, Adăpostul Speranța a adoptat șase câini.
La adăpostul Speranța e o gravură în lemn care o înfățișează pe Grivița, cățelușa maltrată cu bestialitate la începutul anilor 2000. Câteva mii de căței au fost adoptați în decursul timpului de la Speranța. Cine dorește poate dona cu regularitate 2 euro pe lună, cu un simplu mesaj cu textul SPER la 8845.
