Sursa foto: Pexels / PLOS ONE
Un studiu NASA, publicat în PLOS ONE, dezvăluie modul în care microgravitația afectează grav densitatea osoasă, în special în cazul oaselor care suportă greutatea, folosind șoareci aflați la bordul Stației Spațiale Internaționale, transmite ScienceAlert. După 37 de zile pe orbită, șoarecii au prezentat o degradare semnificativă a oaselor, în special la nivelul femurului, în timp ce coloana lombară a rămas relativ intactă. Acest lucru sugerează că microgravitația afectează oasele în funcție de rolul lor terestru de susținere a greutății, mai degrabă decât de factori sistemici, precum radiațiile sau privarea de lumină solară.
Cercetătorii, printre care Rukmani Cahill, de la NASA și Blue Marble Space Institute of Science, au constatat că pierderea osoasă la nivelul capului și gâtului femural s-a produs din interior spre exterior, contrazicând așteptările că radiațiile ar fi principala cauză. Șoarecii de control de la sol, expuși la condiții simulate de lansare, au prezentat mai puține leziuni, ceea ce întărește ideea efectelor unice ale microgravitației.
Studiul presupune un mecanism de tipul „folosește-l sau îl pierzi”, indicând faptul că oasele care nu sunt supuse stresului mecanic în spațiu încep să se deterioreze. În special, șoarecii tineri au prezentat osificare prematură la nivelul femurului, ceea ce ar putea împiedica dezvoltarea normală a oaselor.
Astronauții umani pierd peste 1% din densitatea osoasă pe lună în spațiu – o rată de zece ori mai mare decât cea a osteoporozei legate de vârstă, pe Pământ. Spre deosebire de șoareci, oamenii pot suferi pierderi osoase pe termen lung sau ireversibile.
Având în vedere aceste constatări, studiul concluzionează că intervențiile sistemice, precum dieta, sunt probabil insuficiente. În schimb, contramăsurile mecanice, cum ar fi benzile de alergare cu hamuri sau dispozitivele de antrenament cu rezistență, pot fi esențiale pentru menținerea sănătății oaselor în timpul misiunilor spațiale prelungite.
