Sursa foto: Pexels
Pisicile trăiesc în preajma oamenilor de mii de ani, dar, spre deosebire de câini, par să păstreze mereu o parte din misterul lor sălbatic. În timp ce alte animale domestice se modelează ușor după nevoile și comportamentele umane, felinele nu renunță la independența lor, scrie The Guardian.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Gesturile mici care spun povești mari
Pentru iubitorii de pisici, afecțiunea nu se măsoară doar în cuvinte sau dovezi vizibile, ci în detalii subtile: sunetul ușor al maxilarului, privirea atentă, mieunatul distinct în funcție de nevoi. Un mieunat scurt și ascuțit anunță că le este foame, pe când un sunet mai blând sugerează invitația la joacă. Dar dincolo de aceste gesturi, ce gândesc cu adevărat pisicile despre afecțiune și oameni?
O provocare pentru știință
Deși pisicile sunt al doilea cel mai popular animal de companie din Marea Britanie, după câini, studiile despre viața lor interioară sunt surprinzător de puține. Potrivit dr. Carlo Siracusa de la Facultatea de Medicină Veterinară a Universității din Pennsylvania, o cauză ar fi încăpățânarea pisicilor. Câinii pot fi duși ușor într-un laborator și studiați în medii controlate. Felinele, în schimb, fiind extrem de teritoriale, își modifică radical comportamentul când sunt scoase din mediul lor.
Mai există și factorul istoric: în Evul Mediu, pisicile au fost asociate cu superstiții, vrăjitorii, fiind persecutate. Filosoful John Gray subliniază că acest stigmat a persistat în mentalul colectiv, iar ideea că pisica este lipsită de sentimente provine din faptul că face doar ce vrea ea.
Cercetătorii și pisicile lor
Studiile despre pisici se fac adesea în casele cercetătorilor. Dr. Saho Takagi de la Universitatea Kyoto, pasionată de misterul felinelor, a participat la o cercetare care a demonstrat că pisicile pot urmări mental locația stăpânilor doar după voce. Rezultatele sugerează o preocupare constantă a felinelor față de oamenii lor, chiar și atunci când nu îi pot vedea.
Contrar mitului conform căruia pisicile folosesc oamenii doar pentru confort și hrană, cercetările arată că acestea formează atașamente reale. Își exprimă afecțiunea prin proximitate, alegând să fie în aceeași încăpere cu omul preferat sau dormind în apropierea lui. Totuși, majoritatea nu apreciază îmbrățișările și ridicatul în brațe, spre deosebire de câini.
Nefericirea pisicilor este greu de citit
Veterinara Karen Hiestand avertizează că semnele de nefericire la pisici sunt adesea trecute cu vederea. În loc de reacții agresive, o pisică tristă devine pur și simplu apatică și retrasă. Modificările în obiceiurile alimentare sau îngrijire sunt indicii importante.
Memoria felină
Pisicile posedă o memorie impresionantă, în special în privința evenimentelor emoționante. Un incident neplăcut, cum ar fi atingerea unei suprafețe fierbinți, o poate determina să evite acel loc mult timp. Studiile conduse de Takagi au demonstrat că pisica reține și amintiri episodice, similare cu cele umane, legate de experiențe unice.
Visele și limitele gândirii feline
Pisicile visează, uneori mișcările labelor lor par să indice urmărirea unui șoarece imaginar. Aceste episoade onirice sunt, cel mai probabil, procesări ale experiențelor din timpul zilei. Totuși, lobii lor frontali mai puțin dezvoltați nu le permit să facă planuri pe termen lung. Așadar, comportamente precum răsturnarea suportului de rufe nu sunt acte de răzbunare, ci simple acțiuni fără anticiparea reacției stăpânului.
O lume proprie, dar împărtășită cu noi
În esență, pisicile trăiesc într-un echilibru între nevoia de siguranță, curiozitate și instinctele moștenite de la strămoșii lor sălbatici. Ele nu împrumută obiceiuri umane, ci doar se adaptează la viața noastră atât cât le este necesar.
John Gray sugerează că, în loc să proiectăm asupra lor trăsături umane, ar trebui să învățăm de la ele: să trăim mai mult în prezent, să fim mulțumiți cu ce avem și să nu ne lăsăm copleșiți de grija pentru viitor.
