Sursa foto: flickr.com
O nouă carte a autorului și fotografului Paul Koudounaris explorează modurile emoționante și enigmatice prin care ne comemorăm animalele pierdute, relatează Euronews.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Totul a început cu o vizită la un cimitir de animale de companie din suburbia Los Angelesului, SUA.
Deși și-a petrecut întreaga carieră studiind moartea, autorul și fotograful american Paul Koudounaris nu era prea interesat de cimitirele umane – însă Cimitirul și Crematoriul Pet Haven era diferit.
„Am ajuns să petrec o zi întreagă acolo. M-a emoționat profund”, povestește Koudounaris pentru Euronews Culture.
„Era ca și cum toate regulile ce ne guvernează interacțiunea cu morții, întreaga retorică, ar fi fost suspendate. Pentru că, atunci când vine vorba de animale, avem o relație foarte diferită cu ele. Oamenii își exprimă gândurile liber. Comunicarea era mult mai directă și mai pură.”
Așa s-a născut o obsesie de 11 ani, care a culminat cu cartea „Faithful Unto Death – Pet cemeteries, animal graves and eternal devotion”. Cartea, publicată luna trecută în Marea Britanie, explorează practicile culturale și percepțiile legate de moartea animalelor și memorializarea lor.
De la portrete delicate pictate pe pietre funerare până la statui grandioase în mărime naturală și mausolee istorice, fiecare pagină este un omagiu adus legăturii noastre unice cu animalele și felului în care aceste relații pot fi exprimate într-un mod amuzant sau sfâșietor în fața pierderii.
„Când moare un animal de companie, este o experiență diferită față de pierderea unei rude umane”, spune Koudounaris. „Animalele devin un fel de oglindă a noastră într-un mod în care o relație umană nu poate fi niciodată. E ca și cum o parte din tine ar muri și nu o vei mai recupera niciodată.”
Primul cimitir urban pentru animale de companie a fost fondat în 1881 în Hyde Park, Londra, după moartea unui mic câine Maltez pe nume Cherry. Familia sa devenise prietenă cu un paznic local, domnul Winbridge, care a acceptat să-l îngroape pe Cherry acolo.
Vestea s-a răspândit rapid, iar domnul Winbridge a început să primească tot mai multe cereri de înmormântare pentru animale. Din pură generozitate, el a creat, fără să vrea, o soluție mult așteptată pentru dilemele oamenilor legate de îngroparea animalelor.
În epoca victoriană, majoritatea locuitorilor orașelor ajungeau să arunce animalele moarte în râuri sau tomberoane, iar alte opțiuni erau taxidermia (scumpă și neplăcută pentru mulți) sau un proces sumbru numit „rendare”, unde animalele erau transformate în deșeuri prin expunerea la substanțe chimice.
Documentând cartea, Koudounaris a fost impresionat de profunzimea suferinței provocate de pierderea unui animal de companie. De exemplu, există un mormânt foarte vechi în Gloucestershire, Anglia, dedicat unui păstrăv, cu o poezie gravată pe el: „În memoria vechiului pește”.
Într-un cimitir din Helsinki, Finlanda, portrete pictate manual sunt luminate de mici felinare, iar în Juárez, Mexic, există un câmp de roci în deșert, cu picturi manuale ale câinilor și pisicilor.
Deși numite cimitire de animale, aceste locuri sunt spații profund umane, unde se pot surprinde momente de vulnerabilitate autentică și expresii de devotament. Sunt o formă de omagiu adus celor care au fost devotați, pătrunse de aura iubirii tăcute și grandioase dintre specii – o amintire a felului în care aceste povești de iubire ne modelează pe noi și lumea noastră.
„Speram ca oamenii să înțeleagă cât de universal este acest sentiment”, spune Koudounaris. „Și poate să vadă, în felul în care alții și-au luat rămas bun de la animalele lor, o inspirație pentru propriul lor rămas-bun.”
