sursa foto: Pexels
Pisicile au un comportament care fascinează oamenii de știință. Unele torc zgomotos și se alintă, altele își întâmpină stăpânul precum un câine, iar o parte rămân impasibile, imposibil de „cucerit”. Această diversitate a stârnit curiozitatea cercetătorilor, iar un nou studiu realizat în Japonia are un răspuns de ce unele feline sunt mai „vorbărețe” decât altele: diferențele sunt dictate de gene.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Cum a fost realizat studiul în Japonia
Echipa de cercetători de la Universitatea din Kyoto a analizat sute de proprietari de pisici din toată Japonia. Aceștia au completat chestionare despre comportamentul animalelor de companie și au trimis eșantioane de ADN prelevate din interiorul obrazului pisicii.
Întrebările au vizat aspecte precum: cât de des torc pisicile, dacă miaună pentru atenție sau mâncare, cât de prietenoase sunt cu oamenii necunoscuți și cât de agresive devin. Rezultatele au fost comparate cu analiza genetică a fiecărei feline.
Gena „cheie” care face diferența
Oamenii de știință s-au concentrat pe o genă numită receptor androgenic (AR), localizată pe cromozomul X. Aceasta controlează modul în care organismul reacționează la hormoni precum testosteronul și joacă un rol crucial în biologia vertebratelor.
Secvența acestei gene conține porțiuni de ADN care se repetă într-un număr variabil. Cu cât există mai puține repetări, cu atât receptorul devine mai reactiv la hormoni. În cazul oamenilor și al câinilor, varianta scurtă a acestei gene este asociată cu un comportament mai extrovertit sau chiar agresiv.
Ce au descoperit cercetătorii la pisici
În timpul studiului au fost analizate 280 de pisici sterilizate sau castrate:
Pisicile cu varianta scurtă a genei AR torc mai des și sunt mai vocale. Masculii miorlăiau pentru mâncare sau să iasă afară, iar femelele se arătau mai agresive față de străini.
Felinele cu varianta lungă a genei AR sunt mai silențioase și, în general, mai calme. Această variantă e mult mai frecventă la rasele cu pedigree, cunoscute pentru temperamentul lor docil.
Domesticire sau instinct sălbatic?
Deși domesticirea pisicilor este asociată cu o creștere a comunicării vocale, studiul arată că varianta genei legată de comunicare și asertivitate apare și la specii sălbatice precum râsul. Cu alte cuvinte, aceste trăsături sunt ancestrale și nu rezultatul exclusiv al domesticirii.
Așadar, domesticirea nu a eliminat comportamentele „dificile” (precum agresivitatea sau îndrăzneala), ci le-a integrat într-un echilibru ce poate fi avantajos în medii stresante.
Exemple din natură: pescărușii
Un exemplu similar este observat la pescărușii urbani. Spre deosebire de cei din zonele rurale, aceștia sunt mai agresivi și mai puțin temători față de oameni, pentru că îndrăzneala le oferă avantaje în orașele unde hrana este mai greu de obținut. Această paralelă arată că mediul și genetica lucrează împreună pentru a modela comportamentul animalelor și păsărilor.
Pisicile, între prietenie și agresivitate
Rezultatele studiului japonez sugerează un compromis: trăsături precum vocalizarea crescută sau comportamentul asertiv sunt utile pentru pisici ca să atragă atenția stăpânilor, mai ales în situații incerte. Dar aceleași trăsături pot fi percepute ca agresivitate în alte contexte.
Cercetarea demonstrează că diversitatea comportamentală a pisicilor nu este întâmplătoare, ci are rădăcini genetice vechi de sute de milioane de ani. Fiecare pisică este, într-un fel, unică, dar unicitatea ei este „scrisă” în gene.
