sursa foto: Kola Kariola / Facebook
„Elsa nu mai este”. Așa începe mesajul sfâșietor publicat de Asociația Kola Kariola pe rețelele sociale. Sunt patru cuvinte care cuprind toată durerea celor care i-au fost alături. Tăcerea în care Elsa a plecat a fost aceeași tăcere în care a trăit.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Patrupeda a fost un suflet prins într-un corp de câine care nu i-a oferit nicio șansă să cunoască lumea. Nici vederea, nici auzul, nici mirosul sau gustul nu i-au fost date. Iar ceea ce pentru noi pare de la sine înțeles, și anume să ne știm și să ne simțim corpul, pentru ea a fost o enigmă. Elsa nu s-a recunoscut niciodată. S-a automutilat fără să știe ce face, fără să simtă, fără să conștientizeze.
„O viață fără vedere, fără auz, fără miros, fără gust. O viață fără legături reale cu lumea din jur. Elsa nu și-a recunoscut niciodată propriul corp. Nu a știut nici măcar ce este. Se automutila fără să înțeleagă ce face, fără să simtă. Era prinsă într-un corp care nu-i aparținea, într-o existență departe de orice înseamnă normalitate sau liniște.”, potrivit Asociației.
Elsa, o viață ruptă de realitate
Este geu de imaginat ce înseamnă o viață fără contact cu lumea exterioară, dar și cu propria ființă. Elsa a trăit într-un întuneric absolut, în lipsa totală de stimuli. Un pustiu senzorial care i-a furat nu doar șansa la o viață normală, ci și posibilitatea de a se conecta la ceva, la cineva.
Cazul Elsei nu a fost simplu, ci o provocare medicală, psihologică, emoțională. O formă rară de existență izolată complet, nu de bunăvoie, ci dintr-un defect fizic. Și totuși animalul a găsit o mână care să-l țină, o voce care să se roage pentru el, o speranță care să îl susțină.
O luptă care a durat până la capăt
Elsa nu a fost abandonată. Din clipa în care a intrat în grija Asociației Kola Kariola, fiecare gest s-a transformat în afecțiune și angajament. A fost hrănită cu seringa, supusă investigațiilor, analizată de specialiști, s-a stat lângă ea nonstop. Nu a renunțat nimeni niciun moment la ea. În ciuda diagnosticului, în ciuda realității, în ciuda imposibilului.
Dar uneori, oricât de mult ai lupta, soarta nu se lasă înduplecată. Uneori, granița dintre speranță și neputință este atât de fină, încât te trezești la realitate fără să-ți dai seama. Și vine momentul în care întrebarea nu mai este „oare se va face bine?” ci „când va pleca?”.
Moartea nu înseamnă singurătate
În fața morții ne dorim să fim învingători. Ne agățăm de fiecare semn, de fiecare bătaie a inimii. Dar sunt cazuri în care moartea câștigă. Pentru Elsa, moartea nu a fost un act de singurătate. Îngrijitorii au ținut-o în brațe până la capăt. A fost înconjurată de oameni care i-au respectat existența, așa cum a fost ea: complicată, tăcută, dar valoroasă.
O lecție despre compasiune
Povestea Elsei este o lecție amară despre viață, dar și despre puterea dragostei necondiționate. Nu toate sufletele pot fi salvate fizic, dar toate merită să fie onorate. Deși nu a trăit o viață lungă, a cunoscut, în cele din urmă, blândețea umană. A simțit prezența celor care nu au abandonat-o, chiar și atunci când salvarea nu mai era posibilă.
Nu putem ști unde merg sufletele animalelor după ce pleacă dintre noi, dar poate că Elsa a găsit, în sfârșit, o lume pe măsura ei. Una în care poate vedea, auzi, simți. Una în care nu se mai automutilează, ci se bucură. Una în care poate, în sfârșit, să trăiască cu adevărat.
