EXCLUSIV | Ana a devenit mamă pentru un iepuraș orfan, cu șanse minime de supraviețuire: „L-am hrănit cu seringa multe nopți la rând. Din palma mea a început să trăiască”

Adoptarea unui iepure de la o vârstă foarte fragedă presupune atât provocări, cât și momente frumoase. Pentru Ana, această decizie a fost cea mai bună din viața ei. Totul a început într-o dimineață de primăvară când, la o adăpost local, a întâlnit un iepuraș slăbit și fragil, care abia reușea să mai miște un picior și cu șanse minime de supraviețuire.

Ana și iepurașul ei, Milo, au o relație specială

„Îmi aduc perfect aminte senzația aceea de teamă și responsabilitate care m-a copleșit când l-am luat în brațe prima dată. Era atât de mic și atât de vulnerabil, încât inima îmi bătea ca un tambur. M-am uitat în ochii lui mici și am simțit o legătură imediată, o dorință puternică de a-l ajuta să supraviețuiască”, a declarat Ana pentru Pets&Cats.

Multă grijă pentru un ghemotoc speriat

Iepurii orfani sau foarte mici necesită adesea hrănire manuală, sarcină ce pare intimidantă, însă nu și pentru Ana: „Prima mea grijă a fost să-l hrănesc cât mai des și cât mai delicat. Mă trezeam noaptea, verificam dacă respiră bine și dacă este cald. I-am făcut masaj la burtică și apoi, multe nopți la rând, i-am dat lapte cu o seringă mică, foarte lent, ca să nu se înece. Îmi era teamă de fiecare dată că voi face o greșeală, dar m-am învățat să fiu blândă și răbdătoare. Pot spune că din palma mea a început să trăiască”.

Hrănit cu seringa

Această rutină nu a fost doar o sarcină, ci un mod prin care Ana și iepurașul ei, Milo, au creat o legătură specială: „După fiecare masă vine la mine și-mi roade degetele, parcă spunând ‘mulțumesc’”.

Pe măsură ce iepurașul și-a recăpătat forțele, Ana a trebuit să-i creeze un mediu propice creșterii lui. Iepurii sunt animale curioase, sensibile la mediu și au nevoie de spații bine amenajate.

I-a creat toate condițiile pentru o viață frumoasă

„Am transformat o cameră într-un mic paradis pentru Milo. I-am pus asternut special, iarbă uscată și crenguțe de mesteacăn, toate alese pentru a-i întări gingiile și a-i stimula creșterea dentară. Am investigat fiecare colț al încăperii ca să mă asigur că nu există nimic periculos, fire electrice la îndemână, obiecte mici sau marginile ascuțite”.

De asemenea, „i-am luat jucării confecționate manual, precum mingi de paie legate și cuburi de hârtie degradabile, lucruri simple, dar care îi stimulează curiozitatea și îi oferă ore întregi de distracție”.

Sesiuni de joacă

Pe lângă hrănirea cu seringa, rutina zilnică a iepurașului include sesiuni de joacă, care au întărit și mai mult legătura dintre Ana și Milo: „Mă întind pe podea și îl chem: Hai, micuțule, să explorăm! Și vine cu boticul atent, mă gusta ușor și începe să sară energic peste scrollul de iarbă”.

Pentru Ana, rolul ei nu s-a limitat doar la hrană, ci și la sprijin emoțional constant: „Când îl țin în brațe, pielea lui moale și călduță îmi transmite că tot efortul merită. Îi murmur povești, îi cânt în șoaptă și cred că își găsește liniștea în glasul meu. Am învățat să-l înțeleg după fiecare clipire”.

Primele vizite la veterinar

Pe măsură ce iepurașul a mai crescut, au apărut și primele vizite la veterinar: „Prima vizită la veterinar a fost o revelație. Diagnosticarea timpurie a unei infecții ușoare la ureche ne-a împiedicat să ajungem la o situație gravă. Îmi amintesc cum mă tremura vocea când îi dădeam tratamentul acasă, picătură cu picătură, simțindu-mă responsabilă pentru sănătatea lui”, ne-a povestit ea.

„După ce ne întoarcem de la veterinar, îi ofer mereu o bucată de morcov ca recompensă. Își freacă boticul de mâna mea și apoi se întoarce imediat la joacă. Pentru mine, acest gest este o confirmare că munca mea contează”.

Cum arată programul lui Milo

„Acum, Milo doarme undeva între 8 și 10 ore pe zi, alternând între somn profund și scurte pauze de explorare. Are două mese principale și gustări de fân, iar seara îi dau un supliment de verdeață, adică spanac, pătrunjel, totul pentru a-i menține sistemul digestiv sănătos și activ”.

Nici nevoile emoționale nu au fost neglijate: „În fiecare seară, înainte de culcare, stăm împreună: eu cu o carte, el cu o pătură și o jucărie. Îi vorbesc despre ziua care a trecut, iar el ascultă atent, așezat lângă mine, parcă recunoscând că facem parte din aceeași familie”.

„Orice animal merită o șansă”

„Uitându‑mă în urmă, realizez că am învățat ce înseamnă responsabilitatea, empatia și răbdarea. Fiecare zi alături de el este o sărbătoare a vieții, un reminder că orice animal merită o șansă, indiferent cât de fragil pare la început. Nu pot descrie în cuvinte cât de mult înseamnă pentru mine să văd cum se bucură când mă vede. El este, fără îndoială, cea mai frumoasă minune din viața mea”, ne-a mărturisit Ana.