Sursa foto: Arhiva personală
Anne Ampawan este o frumoasă thailandeză care a venit în România în 2009 și este proprietara restaurantului Kunnai, un local thailandez contemporan din sectorul 1, frecventat și apreciat de numeroase celebrități. Anne nu este doar pasionată de gastronomie thailandeză, ci și de animalele care i-au marcat viața. În spatele energiei ei puternice și a zâmbetului cald se ascunde o poveste plină de emoție despre dragostea pentru doi căței și o pisică specială. În timpul interviului, Anne a lăcrimat când și-a amintit de TaTa, cățelușa care i-a fost alături 15 ani, și despre care vorbește cu o sensibilitate aparte.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Reporter: Cum au fost începuturile tale România?
Anne Ampawan: Am venit în România în iunie 2009. Cultura era diferită, dar din prima zi, când am aterizat pe Otopeni, am simțit că seamănă cu Thailanda. M-am simțit ca acasă. În acel an, zona era încă în construcție, cu mult praf și șantiere peste tot. M-am gândit: Așa e și în Thailanda. Aici pot să trăiesc ușor!
Reporter: De unde vine dragostea pentru animale și cum ți-a insuflat familia această pasiune?
Anne Ampawan: De mică am iubit animalele. Bunica mea locuia în provincie cu cinci câini. Așa că, oriunde mergeam, întâlneam animale. Și prietenii mei aveau. Practic, toată lumea din jurul meu avea animale, așa că mi-a fost foarte ușor să le iubesc și să le respect. La început, în familia mea am crescut cu câini, pentru că părinții mei au avut mereu câini. Dar nu este vorba doar de câini, iubesc toate animalele, chiar și șerpii. Singurele pe care nu le pot iubi sunt păianjenii și țânțarii.
Cred că am învățat această dragoste pentru animale încă din copilărie, pentru că m-am născut într-o familie unde respectul pentru viețuitoare era firesc. Mama mea era mereu foarte bună și blândă cu animalele, iar tatăl meu, înainte să moară, a avut un rol important în Thailanda în domeniul carității și al binelui public. El lucra la proiecte regale de dezvoltare, organizând terenurile astfel încât să existe școli, mici clinici și culturi potrivite fiecărei provincii.
Pentru că trebuia să călătorească mult în aceste locuri, mergeam adesea împreună cu el. În acele călătorii am întâlnit mereu tot felul de animale și, fără să îmi dau seama, am învățat lecția cea mai importantă: că dragostea pentru animale înseamnă grijă, dăruire și respect. Asta mi-a rămas pentru totdeauna.‘’
Când a venit vorba despre animale, Anne Ampawan nu a putut să-și stăpânească emoțiile. Lacrimile i s-au înmuiat în ochi atunci când și-a amintit de cele două suflete pierdute subit, DD și TaTa, câinii care i-au marcat profund viața și care i-au arătat ce înseamnă iubirea necondiționată.
Reporter: Ce animale de companie ai avut?
Anne Ampawan: L-am avut pe TaTa și DD. I-am adus din Thailanda. DD, yorkshire-ul, a trăit 13 ani, iar TaTa, cățelușa mea iubită, a trăit 15 ani. Din păcate, amândoi au murit, la câțiva ani distanța, din cauza unor probleme de sănătate.
Reporter: Ce s-a întâmplat cu DD și TaTa?
Anne Ampawan: Este foarte greu pentru mine să vorbesc despre ei. Mai întâi, DD a murit. TaTa a fost diagnosticată cu cancer și a suferit mult. Plângea atât de mult, încât, într-un final, a trebuit să o las să plece. Era în dureri cumplite… I-a fost administrată injecția, pentru că nu mai exista altă soluție.
Am plâns mult după DD, pentru că moartea ei a fost bruscă, deși trecuse prin atâtea operații. Dar la TaTa a fost diferit. După ce am pierdut-o, nici nu am mai putut merge la restaurant timp de o lună întreagă. Plângeam continuu. Și chiar și acum, când vorbesc despre ea, amintirea mă emoționează profund. În toată aceasta perioada, am avut parte de ajutor din partea unei așa-numite traducătoare de animale. Asta m-a ajutat enorm sufletește, mai ales înainte să iau decizia de a o lăsa pe TaTa să plece.
Însă după ce a murit DD, SuiSui, pisica care avea să devină „regina” casei, a intrat în viața mea. Nu mai avusesem niciodată o pisică până atunci. Am descoperit-o chiar la începutul pandemiei de COVID. Restaurantul era închis pe vremea aceea, iar eu locuiam deasupra lui. Obișnuiam să-l plimb pe TaTa, iar într-o zi am văzut-o pe SuiSui pe stradă. M-am întrebat: ,,Cine a lăsat pisica asta aici? E atât de pufoasă… De ce stă pe stradă? Nu pare o pisică fără stăpân.’’ I-am spus atunci: ,,Ai grijă la mașini, trebuie să stai în casă!”
Nu eram sigură dacă pot să țin o pisică, dar am vrut să încerc. Apartamentul de atunci era mai mare decât cel de acum și plin de obiecte fragile și decorațiuni. I-am spus: Dacă treci noaptea asta fără să strici nimic, poți să rămâi cu TaTa.
A doua zi am văzut că nu stricase absolut nimic. De atunci au trecut trei ani. Am fost împreună, eu, TaTa și SuiSui. O scot mereu afară la plimbare, cu sau fără lesă, pentru că era obișnuită să iasă împreună cu TaTa și așa a învățat să meargă ca un câine.
Reporter: Așadar, SuiSui își marchează teritoriul ca un câine?
Anne Ampawan: Da. La un moment dat, a început să-și delimiteze teritoriul. Știu locurile unde îi place să stea și acolo rămâne. E atentă să mă urmărească, să vadă unde sunt. Se bucură de plimbări și, dacă are ocazia, chiar încearcă să vâneze câte ceva. SuiSui adoră să privească de la etaj, dar mai ales să se întindă pe balcon, ca o adevărată doamnă.
Reporter: Cum v-au influențat animalele viața de zi cu zi?
Anne Ampawan: De aproape patru ani locuiesc în acest complex, iar oamenii de aici mă cunosc drept „doamna cu pisica”. Încă din prima zi m-au văzut coborând cu pisica la plimbare și ziceau: Uite, din nou trebuie să scoată pisica afară! Așa am ajuns să-mi fac mulți prieteni aici.
Reporter: Ai observat diferențe între felul în care sunt tratate animalele în România și în alte țări, precum Thailanda?
Anne Ampawan: Dacă fac o comparație, aș spune că sunt la fel. Și aici, ca și în Thailanda, mulți își iubesc animalele. Dar, la fel ca peste tot în lume, există și oameni care le abandonează.
Reporter: Cum a venit ShaSha în viața ta?
Anne Ampawan: O tot vedeam pe SuiSui cum îi lipsea TaTa, prietena ei, și cum căuta mereu să o regăsească. De fiecare dată când întâlnea un cățeluș mic, de exemplu un bichon, era ca și cum ar spune: Bună! pentru că își amintea de toți câinii cu care fusese obișnuită.
Așa a ajuns ShaSha în viața noastră, printr-o întâmplare și prin intermediul unei prietene. ShaSha este un amestec de Golden Retriever. Are doi ani și jumătate și am luat-o când era doar un pui, de câteva luni. Se înțelege minunat cu SuiSui, care face șapte ani în noiembrie. Sunt copiii mei. De multe ori le scot împreună la plimbare și este o bucurie să le văd cum se joacă.
Totul a început când o prietenă, care este model, a postat pe Facebook fotografia unui cățeluș. Eu am văzut poza și m-am gândit: ,,Hm, nu știu… dar dacă e fetiță, aș vrea să o întâlnesc. Încercase de multe ori să-mi arate alți căței, dar de data asta am simțit ceva diferit.’’
Puiul fusese abandonat. Cineva îl pusese într-o cutie și îl lăsase în fața unei case, sperând că va fi luat. Avea doar trei luni. Nu l-au putut păstra, așa că l-au dus în Pădurea Băneasa, în Pipera, unde mai erau și alți câini abandonați. Am aflat că fusese lăsat acolo lângă un alt grup, mama și alți căței abandonați.
Mi-am făcut griji că nu va supraviețui, mai ales că trecuse deja o noapte singură. Atunci i-am rugat pe alți voluntari să meargă să caute puiul. L-au găsit și l-au adus la mine. Era atât de mică și firavă, probabil un amestec de Golden Retriever cu alți câini din cartier. Totul s-a întâmplat într-o singură zi. Eu o așteptam pregătită: aveam deja scutece, mâncare, tot ce trebuia pentru un pui. I-am spus lui Sui: Mult noroc!
Când a sosit, Sui a privit-o lung, de parcă ar fi zis: Ce-ai adus aici? Nu erau de aceeași mărime, pentru că micuța avea doar trei luni. Sui părea să gândească: ,,Nu asta mă așteptam să aducă Anne…’’
Din acel moment a început distracția. Am făcut multe filmulețe și TikTok-uri cu ele două. Se înțeleg perfect!
Reporter: Cum este temperamentul lui ShaSha?
Anne Ampawan: Uneori, ShaSha are un instinct de protecție foarte puternic și trebuie să am grijă să nu devină excesiv. Dacă întâlnește un alt animal care nu îi inspiră încredere, reacționează imediat și chiar vrea să atace.
Reporter: Ce lecții crezi că putem învăța de la animalele de companie?
Anne Ampawan: Abandonul este greu. Dacă ar fi să aleg o lecție, aceea ar fi răbdarea și iubirea necondiționată. Ne învață să fim răbdători și să oferim dragoste fără a aștepta ceva în schimb. Sfatul meu este ca, dacă cineva vrea să scoată pisica la plimbare, să folosească lesă, mai ales dacă nu este sigur că pisica nu va fugi. Dar eu știu că SuiSui sau ShaSha vor reveni mereu la mine. Ele au fost marcate de teama de a fi abandonate și de aceea mereu se uită după mine. Își urmăresc stăpânul constant și își marchează teritoriul prin miros, pentru că nu vor să mai fie abandonate. La fel cum oamenii simt teama de a fi respinși, animalele simt teama de a fi lăsate singure.”
Le mulțumesc prietenelor mele, Magda, Teodora și Dana, care mi-au fost alături și au avut grijă de animale atunci când eu nu puteam, din cauza programului încărcat la restaurant.
Pentru Anne, fiecare dintre aceste animale nu a fost doar un companion, ci un adevărat membru al familiei: „Același câine, aceeași pisică… Nu pot să renunț la nimic, pentru mine toate sunt importante”, spune ea cu un zâmbet blând, dar cu lacrimi în ochi.
Citește și:
