Sursa foto: Arhiva personală
Cel mai schingiuit cățel din lume, Buffy, se pregătește de externare după mai multe operații și peste o lună de de suferință în spital, dar va trăi toată viața în cărucior.
- Cățelul din Hîncești, Republica Moldova, a rupt inimile a sute de mii de oameni. Ce s-a întâmplat mai exact cu el? „L-au și filmat când îl schingiuiau.”
- Legislația din Moldova e mult mai permisivă decât legislația din România.
- Medicii din Moldova au făcut minuni, dar au avut în spate și o echipă de medici români.
- Oameni din toată lumea au vrut să doneze.
- Buffy iubește din nou și va merge acasă la frații săi, 4 căței și o pisică
„Copilul meu cu blăniță”: Interviu despre o iubire care a schimbat tot cu Ina Sîrbu, îngerul lui Buffy
„Buffy a fost găsit într-un tomberon. Aruncat ca un obiect lipsit de valoare. Nu se mai mișca. Patru lăbuțe tăiate și coada la fel. O coastă ruptă. Un trup lovit. O inimă bătută. Un suflet, însă, care încă spera. Voluntarii l-au dus la clinica Doctor-Vet din Chișinău. Era prima lui șansă la viață, iar atunci nimeni nu știa cât de firav era acel fir de speranță”, așa începe discuția cu salvatoarea lui, Ina Sîrbu, o tânără mamă din Republica Moldova, jurnalist de profesie.
Când vorbește despre Buffy, vocea îi tremură, iar emoția transcede dincolo de dialog: „El este, de fapt, o rană vie care bate astăzi în pieptul meu. Așa l-am numit eu, după ce l-am adoptat. E copilul meu. Dar nu doar atât. E durerea mea, e promisiunea mea, e începutul unei lupte care nu se va sfârși niciodată în tăcere.”
Am descoperit povestea lui Buffy pe rețele sociale. L-a fel s-a întâmplat și în cazul tău.
Într-o dimineață, am deschis Facebook-ul. Și imaginea lui mi-a sfâșiat pieptul. Stătea acolo, în gunoi, murdar, înfrigurat, cu ochii plini de resemnare, dar și cu o smerenie care nu se poate descrie în cuvinte. Privirea lui nu implora, nu striga, doar aștepta. Moartea sau un miracol. Și atunci am știut, am știut că acest suflet frânt îmi va fi copil. Că n-am dreptul să trec mai departe. Că trebuie să fiu mama lui. Am sunat la clinică fără ezitare și am spus: „Buffy este al meu. Orice ar fi, orice ar costa, e al meu.” Dar nu am fost singură. Mii de oameni ni s-au alăturat sufletește. Au donat, nu doar bani, ci speranță. Fiecare leu a fost o bucățică de rugăciune, o parte din energia colectivă care i-a spus: „Rămâi.” A doua zi, am fost la el. Era duminică, dar nu puteam aștepta. M-au lăsat să intru. Am venit cu tot ce-am putut duce: pături moi, saltele, medicamente, mâncare, dar mai ales cu inima mea în mâini. Când l-am văzut, m-am prăbușit. Era a doua oară când plângeam pentru el. Prima a fost când i-am zărit imaginea. A doua când i-am simțit prezența. Pentru că atunci am știut, fără îndoială: el a venit în viața mea cu un rost. El nu era acolo din întâmplare. Era chemarea unei iubiri necondiționate, venită din durere și transformată în legământ.
Am început lupta pentru el. Am vorbit cu medici din România, am așteptat cu sufletul strâns ca analizele să-l facă operabil. Și fiecare pas pe care l-am făcut a fost ghidat de o singură întrebare: Ce l-ar ajuta cel mai mult pe Buffy?
Ce a urmat?
În tot acest timp, eu am continuat lupta pentru Buffy. Nu doar emoțională, ci medicală. Repet cu recunoștință: primul ajutor acordat de doamna Tatiana Mănăstârlii de la clinica Doctor- Vet a fost excepțional. Primele zile de tratament au fost esențiale și au salvat viața lui Buffy. Dar era clar pentru mine că nu era un caz obișnuit. Aveam nevoie de o echipă de ortopezi care să fi acționat în astfel de traume. Știam că aici nu e loc de „poate” sau de „vedem”. În paralel, am luat legătura cu medicul veterinar Vladislav Pușnei din Republica Moldova, fondatorul clinicii Optim -Vet, care este elevul unui profesor renumit în ortopedie veterinară din România. Și am decis: Buffy va fi transferat la Optim -Vet, acolo unde va putea primi îngrijirile de specialitate. În același timp, eu am plecat spre România. Am fost direct la clinica respectivă pentru o consultație și pentru a pune la punct împreună cu medicii planul complet de tratamente și intervenții chirurgicale pentru Buffy. A fost o perioadă de foc, de decizii grele, de durere și speranță în același timp. Dar totul a fost și este făcut cu un singur scop: ca Buffy să trăiască. Să zâmbească.
Cum se simte acum, câte operații a suferit, cât mai durează până va pleca acasă?
După ce am discutat cu mai mulți medici ortopezi din România, Italia, Germania și chiar Rusia, am ajuns la un plan comun. Inițial, ne-am dorit ca întreaga echipă din România să vină în Republica Moldova pentru intervenții, dar, din păcate, cel mai apropiat interval posibil era pe 6 iulie, iar noi nu aveam acest timp. Necroza avansa alarmant în ciuda antibioticelor puternice, la fiecare pansament îi cădeau bucăți de os. Nu puteam aștepta și s-a luat decizia ca operațiile să fie efectuate în Republica Moldova, de către medicii de la clinica Optim- Vet, dar după planul detaliat al specialiștilor din România. Prima intervenție chirurgicală a fost ghidată video în timp real, într-o conferință online, pentru ca fiecare milimetru amputat să fie evaluat și argumentat de o echipă internațională. Această primă intervenție a durat trei ore. Trei ore în care am stat nemișcată, respirând odată cu el, așteptând un singur apel. Când medicul m-a sunat și mi-a spus că totul a decurs cu bine, am mers imediat la el. I-am fost alături ore în șir, l-am mângâiat fără oprire, în timp ce el zăcea în volierul special pregătit cu saltea ortopedică și tot confortul posibil.
După o săptămână, a urmat a doua operație. De această dată, pentru amputarea lăbuțelor din spate. Și aici, necroza avansase mai mult decât se estimase. La fiecare pansament, cădea câte o bucățică de os. A fost o perioadă de groază, pentru că orice bucățică os căzut însemna o rană deschisă în plus, dar și o confirmare că trauma lui nu începuse în ziua în care fusese găsit. Am aflat ulterior, din analiza stării osoase și a evoluției leziunilor că Buffy fusese mutilat cu aproximativ o săptămână înainte de a fi găsit. Imaginați-vă, o săptămână întreagă, cu toate cele patru lăbuțe tăiate, cu coada secționată, cu sângerare masivă, abandonat într-un tomberon. Și totuși, nu a cedat. Medicii au fost uluiți că a rezistat cu o hemoglobină și un hematocrit care, teoretic, nu sunt compatibile cu viața. Este un miracol viu. A treia intervenție a avut loc după o altă săptămână. De data aceasta, pentru a-i amputa complet coada, care fusese lăsată parțial tăiată, o rană care, în mod sigur, îi provoca dureri insuportabile. În același timp, a fost sterilizat, pentru că până atunci nu era. Toate cele trei operații au fost realizate de medicul Vladislav Pușnei și echipa sa, în strictă coordonare cu specialiștii din afara țării. Iar eu le sunt recunoscătoare pentru că au urmat fiecare indicație cu sfințenie, pentru că l-au tratat pe Buffy nu ca pe un simplu pacient, ci ca pe un copil special. Pentru că asta este: un copil invalid care are nevoie de îngrijiri speciale pentru toată viața. În prezent, Buffy se simte bine. Din punct de vedere fizic, se recuperează fără complicații. Intervențiile au fost corecte, bine executate, și organismul lui răspunde cu o forță extraordinară. Din punct de vedere emoțional, se simte și mai bine.
Primește dragoste, atenție, grijă și, mai ales, prezență. În fiecare zi merg la el. Stau câte 4,5 ore. Îl scot la plimbare, l-am obișnuit cu căruciorul, i-am cumpărat un car seat special. Acasă, am adaptat totul pentru un copil cu dizabilități: covorașe speciale, spațiu sigur și curat. Îl așteptăm cu sufletul la gură.
Mai are nevoie de cel puțin două săptămâni în clinică. Poate chiar trei. Totul depinde de cum trece această etapă de vindecare. Nu vom face niciun pas până nu e complet pregătit. Fiecare zi e o binecuvântare. Fiecare clipă e o rugăciune. Și da, sunt dureri, dureri fantomă, dureri reale. Dar peste toate astea, Buffy zâmbește cu ochii.
Cazul lui Buffy a ajuns la mii de distribuiri
Povestea lui nu e doar despre cruzime. E despre cum renaște un suflet. E despre cum o privire dintr-un tomberon poate aprinde o revoluție de iubire. E despre cum un câine fără lăbuțe devine coloana vertebrală a unei comunități întregi. Buffy e mai mult decât un cățel salvat. Buffy e lecția noastră despre omenie. Și eu voi continua să-i fiu mama. Pentru totdeauna. Buffy nu a mișcat doar sufletul meu. Cazul lui a bulversat o societate întreagă. Nu doar în Republica Moldova, ci și dincolo de hotarele ei. Am ieșit atunci cu un apel public. Nu doar ca mamă a lui Buffy, ci și ca jurnalist, ca femeie, ca om. Am rugat colegii mei din presă, jurnaliștii și bloggerii. Pe unii îi cunoșteam, pe alții nu. I-am implorat să-mi fie alături și să distribuie acest caz, am vrut să nu rămână o tragedie uitată, ci să devină un strigăt colectiv. Un apel de trezire. Un semnal pentru organele de drept, pentru că știm bine: doar atunci când există presiune socială, lucrurile se mișcă cu adevărat. Am fost profund impresionată să văd cum oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată, jurnaliști și influenceri cu care nu am avut nicio tangență, au fost primii care mi-au sărit în ajutor. Mi-au fost ca o mână dreaptă. Au împărtășit această durere cu o empatie care m-a emoționat până la lacrimi. În același timp, am fost rănită de tăcerea celor care-mi erau colegi, cunoscuți, oameni din industrie. Mulți dintre ei au ales să nu distribuie nimic, fie că au considerat cazul „prea dur” pentru estetica paginii lor, fie că pur și simplu au închis ochii. Și, cu sinceritate, asta m-a durut. M-au făcut să-i văd ca pe niște portrete desenate frumos, dar goale pe dinăuntru. Poate e un adevăr incomod, dar e al meu. Și totuși Buffy ne-a unit! Oamenii care nu m-au văzut niciodată în viață au simțit durerea acestui cățel mai profund decât unii apropiați. Distribuirile au explodat.
Așadar, ce știm despre agresori?
Cazul a devenit viral. Iar presiunea publică a avut efect: în doar câteva zile, poliția a emis un comunicat prin care anunța identificarea a două persoane suspecte. Doi bărbați. Unul de 40, celălalt de 42 de ani. Am rămas fără cuvinte. Mă așteptam, poate, la niște adolescenți iresponsabili. Dar nu. Erau adulți. Doi oameni în toată firea, capabili de o asemenea barbarie. Cred însă că nu au fost singuri. Astfel de fapte nu se pot face de unul singur. Cineva a ținut, cineva a tăiat. Cineva a privit. Cineva a tăcut. Identificarea lor a fost un pas. Dar nu și reținerea. Pentru că, din păcate, legislația noastră este oarbă când vine vorba de cruzimea față de animale. Și asta trebuie să se schimbe.
Zilele acestea am fost contactată de ofițerul de urmărire penală din Hîncești. Am fost invitată să depun o plângere oficială, în calitate de parte vătămată, și să prezint toate dovezile medicale. Facturi, documente de la clinică, fișa de observație, tot ce poate demonstra amploarea traumei și gravitatea crimei. Poliția are deja declarația doamnei Tatiana Mănăstârlii, medicul veterinar care l-a preluat prima oară pe Buffy și care a descris cu exactitate, din punct de vedere medical, starea lui la internare. Dar e nevoie de și mai multe documente, pentru ca dosarul să ajungă cât mai curând pe masa magistraților, iar cei vinovați să fie trași la răspundere.
Momentan, partea greu de acceptat este că acești indivizi nu sunt reținuți. Pentru că legislația actuală nu permite acest lucru în astfel de cazuri. Nu știu dacă au vreo interdicție de a părăsi țara sau vreo altă măsură preventivă. Nu știu. Dar știu sigur că eu voi merge până la capăt. Voi depune toate plângerile necesare și voi rămâne parte activă în acest proces, pentru că astfel de acte nu pot rămâne nepedepsite.
Dacă i-aș vedea față în față, nu aș ridica vocea. Nu i-aș înjura. Nu i-aș blestema. Aș avea o singură întrebare: „De ce?” Ce v-a făcut acest cățel? Ce v-a făcut acest suflet blând și nevinovat, care nu ridică niciodată glasul, care nu mușcă, care nu se plânge, care nu cere nimic? De când îl cunosc pe Buffy și se împlinește deja mai mult de o lună, nu l-am văzut niciodată nervos. Niciodată agresiv. E un copil tăcut. Cu ochii blânzi. Cu suflet mare. Știu că, din păcate, în unele sate există încă o mentalitate primitivă în care un animal poate fi pedepsit pentru că a mâncat o găină sau a trecut prea aproape de o curte. Dar ce s-a întâmplat cu Buffy e cu mult peste asta. A fost o cruzime deliberată. Tot ce pot face acum e să am încredere în magistrații din Republica Moldova. Și sper din tot sufletul ca acești doi indivizi să nu fie doar amendați. Pentru că o amendă nu vindecă răul. O amendă nu reabilitează o traumă. E nevoie de o pedeapsă reală. Pentru că, dacă astăzi torturăm un câine și rămânem nepedepsiți, mâine va fi un copil. Și atunci va fi prea târziu.
Cât v-a costat totul, dacă nu vă deranjează?
Așa cum am spus și mai devreme, la început mi-am asumat eu toate costurile. Dar foarte repede ceva neașteptat s-a întâmplat. Oamenii au început să scrie în masă și să întrebe cum pot ajuta. La început, refuzam politicos. Dar am simțit apoi că nu era doar o dorință de a dona, era o formă de participare, o investiție energetică în viața lui Buffy. Oamenii își doreau cu toată ființa să-l ajute, iar refuzurile noastre începeau să doară. Și atunci am înțeles: fiecare leu pe care cineva îl trimitea nu era doar o contribuție financiară, ci o rugăminte nerostită: „Trăiește, Buffy”. Așa am deschis un cont la clinica Doctor- Vet, acolo unde era internat inițial. Apoi, când Buffy a fost transferat la Optim -Vet, contul anterior a fost închis, iar banii rămași au fost direcționați către noua clinică, unde continuă tratamentul lui. Ulterior, am deschis și un cont pe numele meu, pentru ca oamenii care doreau să-l ajute să poată contribui direct, mai ales pentru cheltuielile din afara spitalului.
Pe lângă tratamentele medicale, au fost și multe alte lucruri de care Buffy a avut nevoie: medicamente, suplimente, cărucior special, car seat, saltele ortopedice, produse pentru igienă, pentru transport și, mai ales, pentru adaptarea casei la nevoile unui cățel cu dizabilități.
Nu pot da acum o sumă exacta pentru că povestea lui Buffy nu s-a încheiat. El este încă în clinică, va mai sta cel puțin două-trei săptămâni, și apoi urmează partea cea mai grea: reabilitarea. Va avea nevoie de fizioterapie, de recuperare exact ca un om care a trecut prin amputări. Va avea nevoie de mișcare ghidată, de sprijin emoțional, de adaptare. Și toate acestea înseamnă efort financiar continuu.
Dar știți ce? Nu vreau să pun un preț pe viața lui Buffy. Ce știu sigur este că fiecare donație a fost o picătură de lumină. O declarație nerostită: „Contezi. Rămâi cu noi.”
Dacă există oameni care vor să contribuie, care vor să cunoască povestea lui Buffy de la cap la coadă, să-i urmărească recuperarea, să-i vadă viața de zi cu zi, îi invit cu inima deschisă să îmi scrie în privat, direct pe pagina mea de Instagram. Comunic doar personal.
Câți căței aveți acasă și dacă sunteți pregătită pentru o viață alături de el?
Acasă, în familia mea, trăiesc patru căței. Fiecare cu o poveste, fiecare iubit. Primul este Sunny, care are deja 10 ani. A fost și el, la un moment dat, condamnat de medicii din Republica Moldova, care îmi sugerau să-l eutanasiez. Avea epilepsie, hernii, protruzii și un buchet întreg de afecțiuni. Dar eu am fost încăpățânată. L-am dus în România, la București, acolo unde, cu ajutorul lui Vladislav Pușnei, același medic care astăzi îl are în grijă pe Buffy, Sunny a primit o a doua șansă. Medicii de acolo au făcut o minune. Iar astăzi trăiește, e stabil, și chiar dacă are în continuare probleme de sănătate, este un suflet fericit. Al doilea cățel este Bunny. Un metis abandonat de familia sa după nașterea unui copil. A trăit aproape un an pe stradă. Când l-am luat, era într-o stare deplorabilă: mușcat de alți câini, bătut, traumatizat. Nu mai avea încredere în nimeni. Dar l-am îngrijit, l-am tratat, l-am iubit. Și astăzi, după doi ani și jumătate, Bunny are mamă și tată. Avem și doi Corgi. Unul este cadoul pe care l-am primit de la soțul meu atunci când am rămas însărcinată a doua oară. În loc de diamant sau geantă, cum poate își aleg alte femei, eu mi-am dorit un cățel. Un Corgi, care poarta numele Joseph. Și a fost cel mai frumos dar. Al doilea Corgi este Gaika, o fetiță primită în dar de la o familie de refugiați din Ucraina care știa că iubesc această rasă și că am grijă de animale. Gaika seamănă cu un personaj din desene animate. E vioaie, jucăușă, și e fetița răsfățată a casei.
Pe lângă ei, mai avem și o pisică, Siba, care are peste 14 ani. E senioarea familiei. Câinii o mai fugăresc, dar ea nu se lasă deloc impresionată. Îi calmează cu două lăbuțe peste bot și le pune imediat limitele. Se face respectată, fără nicio problemă. În afara casei noastre, mai am încă cinci căței pe care la fel i-am salvat de la moarte, care trăiesc în alte familii. Oameni cu inimă mare, dar fără posibilități financiare. Între noi există o înțelegere clară: eu le acopăr toate cheltuielile. Lunar. Mâncare, medicamente, veterinar. Tot. Sunt, sufletește și legal, cățeii mei. Iar ei sunt bine. Trăiesc în liniște, în siguranță, cu dragoste.
Cât despre Buffy. Da. Sunt pregătită. Sunt pregătită să-l cresc, să-l port, să-l plimb, să-l învăț că viața nu mai doare. Sunt pregătită pentru nopți nedormite, pentru tratamente lungi, pentru reabilitare complicată. Sunt pregătită să am grijă de el ca de un copil cu dizabilități pentru că asta este. Buffy nu vine să se adauge unei colecții. Buffy vine să completeze o familie care știe ce înseamnă sacrificiul, dar și ce înseamnă bucuria de a salva. Nu-mi este teamă de viitorul cu el. Mi-ar fi fost teamă de un viitor fără el.
Dacă există oameni care vor să contribuie, care vor să cunoască povestea lui Buffy de la cap la coadă, să-i urmărească recuperarea, să-i vadă viața de zi cu zi, îi invit cu inima deschisă să îmi scrie în privat, direct pe pagina mea de Instagram. Comunic doar personal. LINK AICI!
”Am scris cu lacrimi în ochi acest interviu, pentru că, copilul meu fără lăbuțe m-a învățat să merg mai drept decât toți oamenii care stau în picioare!”
Mesajul Inei Sîrbu
Citește și:
Ce înseamnă “superpremium” în hrana pentru animale și cum citești corect eticheta produselor
