Sursa foto: Arhiva personală
Acum două luni mi-am pierdut câinele, un bichon havanez pe care îl aveam din copilărie. A fost alături de mine în toate etapele vieții: când am crescut, când am râs, când am plâns. Îl chema Cuba și, pentru mine, era mai mult decât un animal de companie, era familie.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Din păcate, bolile pe care le-a avut de-a lungul vieții s-au agravat odată cu vârsta. Oricât de mult am încercat să îl țin lângă mine, corpul lui a obosit. Când a plecat, a luat cu el o parte din liniștea mea.
Când simți că nu mai vrei un alt câine
Toți cei din jur mi-au spus: „Ia-ți altul, o să-ți aline dorul.” Dar adevărul este că nu vreau, iar cel puțin pentru o vreme, nici nu pot. Fiecare colț din casă, fiecare zgomot de lanț sau jucărie mă duce cu gândul la el. Ideea de a aduce un alt suflet care să-i ia locul mi se pare aproape o trădare. Așa că am decis să nu mai iau un alt câine. Nu acum. Poate niciodată.
Cum am început să mă vindec
Vindecarea nu vine peste noapte. E un proces lent, uneori dureros, dar necesar. Iată ce m-a ajutat pe mine:
1. Am vorbit despre el. Mult
La început, evitam subiectul. Mă durea prea tare. Dar apoi am realizat că amintirile sunt tot ce mi-a rămas. Așa că am început să povestesc prietenilor, familiei, chiar și pe rețelele sociale. Fiecare poveste era ca o rugăciune spusă pentru el.
2. Am păstrat câteva lucruri
Jucăria lui preferată, zgarda mică, o poză înrămată pe birou. Nu ca să mă țin blocată în trecut, ci ca să-mi amintesc de dragostea pură pe care am primit-o.
3. Am transformat durerea în recunoștință
În loc să mă gândesc la ce am pierdut, am început să mă gândesc la ce am avut. Ani de bucurie, companie necondiționată, devotament și iubire fără limite. Nu toată lumea are norocul ăsta.
4. Am scris despre el
Articolul acesta face parte din procesul meu de vindecare. Scrisul m-a ajutat să scot durerea din mine și să o transform în ceva care poate, poate, să-i ajute și pe alții.
Pentru toți cei care au pierdut un suflet patruped
Nu există o rețetă universală pentru vindecare. Unii aleg să adopte alt câine, alții, ca mine, simt nevoia să rămână cu amintirea celui pierdut. Și ambele variante sunt corecte. Important e să-ți permiți să suferi. Să plângi. Să te oprești din când în când și să spui: „Mi-e dor de tine.” Pentru că dragostea nu dispare când se termină o viață, doar se transformă.
Iar eu, poate, într-o zi…
Poate într-o zi, când durerea va fi mai blândă, voi putea să iubesc din nou un alt câine. Dar acum nu e momentul. Acum învăț să trăiesc cu tăcerea din casă și cu inima plină de amintiri.
Și dacă și tu ești în același punct, amintește-ți: nu ești singur. Vindecarea nu înseamnă uitare, înseamnă să înveți să zâmbești din nou, chiar și atunci când dorul rămâne.
