Sura foto: Arhiva personală
,,Când intră un animal într-un spațiu, nu se schimbă doar atmosfera se schimbă și creierul’’. Cum ne influențează spațiul în care trăim emoțiile, starea de bine și chiar relația cu animalele noastre de companie? Răspunsul vine de la Dana Stoica, fondatoarea Academiei de Neuroarhitectură, prima și singura din România care duce designul dincolo de estetică, spre adevărata lui esență: crearea unor spații vii, în care știința se împletește cu emoția, iar omul devine centrul propriului său univers, interior și exterior.Alături de cățelușa ei, Molly, partenera cu suflet mare care i-a schimbat viața, Dana trăiește zi de zi ceea ce predă: o legătură profundă între oameni, animale și locurile care ne definesc.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
,,Spațiul vorbește, iar câinele îl traduce în timp real și profund,’’ ne-a declarat în exclusivitate pentru cititorii Pets&Cats.
Reporter: Câte animăluțe ai?
Dana Stoica: La București, partenera mea de drum lung este Molly, cățelușa mea cu suflet mare și privire de lumină. Am adoptat-o dintr-un cimitir din Constanța, într-un moment în care am știut pur și simplu că ea mă alege pe mine. De doi ani și jumătate îmi aduce magie în viață, clipă de clipă, zi de zi, cu o prezență blândă, inteligentă și vindecătoare.
Din când în când, își petrece „vacanțele la bunici”, așa cum îmi place să spun, la părinții mei, în Vrancea, într-o curte mare unde aleargă liber, printre copaci, iarbă și soare. Acolo o așteaptă ceilalți trei căței ai familiei, fiecare cu propria poveste specială. Cea mai mică dintre ei este Floricica, găsită pe câmp, la nici o lună, bolnavă de parvoviroză. A supraviețuit ca prin miracol. Țin minte cum doctorul ne spune: „Depinde de ea, dacă își dorește să trăiască.” Și și-a dorit. A luptat. Iar astăzi este o rază de soare, sensibilă și puternică, o adevărată floare a casei. Pentru asta, port mereu recunoștință clinicii Karma din Focșani și lui Dumnezeu,care a îngăduit viața ei să continue.
Reporter: Cum a apărut legătura ta cu neuroarhitectura și cum te-a influențat câinele în acest parcurs?
Dana Stoica: Legătura mea cu neuroarhitectura a apărut exact când simțeam că sunt la capătul unui drum. Aveam răspunsuri, dar parcă nu aveam răspunsul. Studiasem ani întregi.
Și totuși, simțeam că lipsește o piesă din puzzle: fundamentul științific care să explice, fără misticism, dar cu sacralitate și structură, cum ne influențează spațiul și cum îl influențăm noi pe el. Am căutat zile și nopți, ascultând cursuri de arhitectură din Spania pe YouTube, până când am descoperit-o pe Ana Mombiedro. Atunci a început drumul meu. Am urmat postgradul de Neuroarhitectură în Spania, un an intens, în care am simțit că totul se aliniază: „Aici se întâlnesc știința, designul și psihologia trăirii umane.”
Și da… Molly a fost lângă mine în tot acest proces. Vizibil și invizibil. Cu o blândețe și o conștiință emoțională incredibilă, ea a deschis uși fără să ceară nimic, doar existând. Este câinele care creează conexiune instant. O vezi și vrei să atingi magia pe care o poartă. Iar eu știu că fără ea… nu eram aici. În timp ce scriu, cu o mână tastez și cu cealaltă o mângâi, și ea, în tăcerea ei, parcă spune: „Mergem înainte. Împreună.”
Reporter: A existat un moment în care Molly ți-a arătat, prin comportament, că un spațiu nu este potrivit emoțional?
Da, și nu o dată. Dar există o scenă care mi-a rămas întipărită în corp, pentru că a fost atât de clară încât niciun cuvânt nu ar fi putut vorbi mai limpede decât comportamentul lui Molly. Era o expertiză NeuroArchitectDesign într-un apartament impecabil. Totul era perfect așezat, liniar, ordonat, gândit după standardele estetice ale revistelor. Un spațiu „frumos” la prima vedere, însă frumusețea nu garantează siguranță emoțională. Uneori, ochii văd armonie, dar sistemul nervos simte altceva. Am intrat în dormitorul cuplului, acel spațiu sacru, miezul conectării, sanctuarul în care două lumi se întâlnesc și devin una. Și exact acolo, în locul în care ar trebui să fie cel mai mult sens, Molly s-a schimbat brusc. Nu era curioasă, nu explora, nu se așeza liniștită așa cum face de obicei. A început să se foiască, să scâncească, să meargă în cercuri și, într-un fel pe care nu-l văzusem niciodată la ea, încerca să iasă din cameră, ca și cum aerul era greu și corpul ei nu găsea loc de odihnă. În acel moment am înțeles că nu intram doar într-o cameră, ci într-o emoție rămasă în aer. Am ridicat privirea spre cuplu și i-am întrebat cu blândețe, fără să forțez, fără curiozitate invazivă, doar cu respect pentru ceea ce simțeam în spațiu: „S-a întâmplat ceva aici recent? A fost o ceartă mai puternică?’’
S-au privit scurt, aproape cu un oftat de recunoaștere, și au spus: „Da. Aici ne certăm cel mai des. Acum câteva seri a fost mai intens.” Nu aveam nevoie de detalii. Știam deja. Corpul spusese tot. Molly doar a amplificat semnalul. Unele animale nu intră în spații în care emoțiile n-au fost încă digerate. Ea nu simțea supărarea, ci urmarea supărării, încărcătura din aer, tensiunea păstrată în pereți, vibrația corpului gazdelor. Dormitorul este templul unui cuplu. Acolo corpul trebuie să se dezbrace de armură. Acolo se cere liniște, intimitate, vulnerabilitate. Acolo corpul caută siguranță, nu supraviețuire. Când emoțiile intense nu sunt conținute și procesate, ele rămân în spațiu. Se impregnează în țesături, în lumina camerei, în respirația pereților. Și da, nu doar oamenii le simt.
Animalele le simt poate prima dată. Ele nu filtrează realitatea prin rațiune, ci prin instinct, vibrație, ritm cardiac, mirosuri subtile și limbajul corpului. În acea zi am înțeles încă o dată că spațiile păstrează povești, iar corpul, dacă îl ascultăm, le citește fără greș. Am lucrat apoi pentru a restabili energia camerei: texturi moi, lumină caldă, plante pentru respirație, un ritual de curățare emoțională, o zonă dedicată reconectării, poziționarea patului astfel încât corpul să se simtă protejat, nu expus. Le-am oferit exerciții blânde pentru a readuce sentimentul de „noi” în spațiu, pentru că uneori casa are nevoie să fie curățată nu doar de praf, ci și de resentimente, tăceri grele și lacrimi nepronunțate. O lună mai târziu am revenit. Molly a intrat în dormitor, s-a întins și a adormit în câteva minute. A fost semnul cel mai pur și mai simplu că spațiul se vindecase, iar oamenii odată cu el.
Animalele nu mint. Spațiile nu mint. Corpul nu minte. Numai mintea are uneori nevoie să prindă din urmă adevărul. Au fost câteva spații în care Molly refuza să intre, în care devenea neliniștită, anxioasă sau tăcută într-un fel atipic. Iar pentru mine a fost o revelație: Animalele simt înainte ca noi să conștientizăm. Zgomot, lumină rece, mirosuri artificiale, lipsă de textură, haos vizual, spații în care corpul nu se poate odihni, toate acestea pot activa sistemul limbic, atât la oameni, cât și la animale. Molly mi-a arătat întotdeauna “neuro-indiciile emoționale ale spațiului” înainte să învăț limbajul academic pentru ele.
Reporter: Ce înseamnă „acasă” pentru tine, din perspectivă emoțională și neuroștiințifică?
Pentru mine, acasă înseamnă lumina caldă care mă învelește seara, tăcerea care nu mă apasă, ci mă hrănește, textura naturală care îmi amintește de pământ și rădăcini, respirația care se liniștește fără efort și prezența lui Molly la picioarele mele, ca o ancoră vie în siguranță, blândețe și iubire necondiționată. Când spun „acasă”, spun de fapt stare greu de descris în cuvinte, corp odihnit, minte deschisă și inimă liniștită. Este locul în care cresc, mă vindec, mă odihnesc, mă regăsesc și îmi contin povestea.
Reporter: Cum reacționează creierul uman la prezența unui animal într-un spațiu? Ce spune știința?
Diana Stoica: Când intră un animal într-un spațiu, nu se schimbă doar atmosfera se schimbă și creierul nostru, ca să nu mai vorbim de întreaga căsuță internă emoțională. Îl simțim într-o clipă, înainte ca mintea să formuleze cuvinte. Corpul știe. Respirația încetinește, ritmul cardiac se temperează, tonusul corporal coboară, iar nervul vag începe să transmită semnalul magic:„Ești în siguranță.”
Prezența unui animal activează o zonă a creierului care ține de conexiune, grijă și atașament. Cercetările arată clar: atunci când privim un animal, îl atingem sau doar îl simțim aproape, creierul eliberează oxitocină, „hormonul legăturii”, același care se activează între mamă și copil sau între doi oameni care se iubesc cu adevărat. În paralel, cortizolul, markerul stresului, scade. Nu este magie. Este biologie afectivă. Animalele ne ancorează în prezent, clipă de clipă. Ele nu trăiesc în anxietatea viitorului sau nostalgia trecutului, trăiesc aici, în puritatea momentului. Și ne invită și pe noi în acest loc de liniște. Este o conexiune cu adevărat magică. Când aduci un animal în casă, nu aduci doar o făptură. Aduci reglare emoțională, ritm, feedback tacut, empatie și o doză de viață reală și pură. Ele citesc ceea ce uneori noi refuzăm să simțim — tensiunea, frica, supărarea, neliniștea, lipsa de prezență. Am văzut-o de atâtea ori cu Molly. Ea simte înainte să înțeleg eu. Se agită acolo unde corpul omului este contrat, și se așază acolo unde simte ceva..acel ceva rămâne mister până când apare conștientizarea. Și da. Știința confirmă acest lucru.
Un studiu realizat de Odendaal & Meintjes (2003) arată că interacțiunea cu un animal crește nivelul de oxitocină, serotonină și dopamină, substanțele care ne stabilizează emoțiile, ne dau confort, ne cresc încrederea și bucuria. Cu alte cuvinte: un animal calmează sistemul nervos exact acolo unde multe metode terapeutice nu ajung din prima. Pentru mine, un animal într-un spațiu este un neuro-regulator viu dar în același timp reprezintă și cea mai pură formă de iubire. Este atenție fără judecată. Bunătate fără condiții. Prezență fără zgomot mental. Și adevărul este că uneori, un câine așezat liniștit la picioarele tale vindecă ceea ce cuvintele nu știu să atingă. Acasă nu este doar despre design, obiecte sau structură ci despre ce trăiește, ce respiră și ce iubește în interiorul acelui spațiu. Iar un animal aduce în casă o amprentă emoțională pe care niciun obiect, oricât de frumos, nu o poate înlocui.
Reporter: Există un limbaj al corpului câinelui care ne indică dacă un spațiu este benefic sau stresant?
Dana Stoica: Da. Câinii au un limbaj corporal extrem de sensibil, iar reacțiile lor ne oferă indicii foarte clare despre calitatea emoțională a unui spațiu. Ei nu analizează designul, nu raționalizează atmosfera, o simt direct în corp. De aceea, comportamentul lor devine un indicator autentic al siguranței sau al stresului pe care un loc îl induce.
Într-un spațiu benefic, corpul câinelui se relaxează natural: respiră lent, se întinde, cască, se așază confortabil, explorează cu curiozitate calmă, își lasă greutatea în podea și poate chiar adormi. Sunt semne ale unui sistem nervos care se simte în siguranță: corpul intră în modul „rest & digest”, iar spațiul este perceput ca prietenos, cald și conținător. În schimb, într-un spațiu încărcat emoțional sau stresant, limbajul corpului se schimbă imediat. Câinele devine neliniștit, se foiește, stă în picioare fără să se așeze, respiră mai rapid, linge botul, se scutură des, se plimbă repetitiv, evită anumite zone sau rămâne aproape de ieșire. Uneori refuză chiar să intre într-o anumită cameră. Toate acestea indică activarea sistemului nervos simpatic, alertă, hipervigilență, lipsă de siguranță. Cu alte cuvinte, da, există un limbaj clar al corpului câinelui, iar el nu minte. Când un câine se liniștește într-un spațiu, acel loc susține viața și reglarea nervoasă. Când nu poate sta, spațiul sau atmosfera din el are ceva nerezolvat, tensionat, prea plin sau emoțional încărcat. Câinii ne arată ceea ce noi uneori uităm să simțim: acolo unde corpul se poate odihni, există siguranță; acolo unde corpul nu se poate liniști, există un mesaj. Spațiul vorbește, iar câinele îl traduce în timp real și profund.
Reporter: Cum poate arhitectura să reducă anxietatea la animale și, implicit, la oameni?
Dana Stoica: Arhitectura poate reduce anxietatea la animale, și automat la oameni, atunci când spațiul este gândit pentru siguranță, predictibilitate, ritm, lumină blândă, texturi naturale și liniște. Animalele trăiesc în corp, nu în minte, iar un spațiu construit corect le oferă cadrul ideal pentru reglare. Când ele se liniștesc, oamenii din jur simt același efect, pentru că sistemele noastre nervoase se influențează reciproc. Un spațiu care reduce anxietatea se simte sigur și ușor de înțeles pentru corp. Pentru un câine, asta înseamnă rute clare, zone de retragere, vedere către ușă, acces către lumină naturală și sunete care nu invadează.
Când spațiul este organizat coerent, fără colțuri aglomerate, fără haos vizual, fără zgomote bruște, corpul animalului se relaxează. Respirația devine mai lentă, mușchii se destind, corpul se așază. Iar acest moment contează, pentru că animalele trimit semnale de siguranță sistemului nostru nervos. Simplu spus: dacă animalul tău se liniștește într-un loc, creierul tău știe că acel loc este bun pentru tine.
Animalele au nevoie de locuri în care să se retragă, la fel ca noi. Un colț liniștit, un loc cu margini, un spațiu „cuib”. Când nu îl au, anxietatea crește, și se transmite în atmosferă, în gesturi, în tensiunea din aer. Dar când arhitectura permite corpului să găsească refugiu, energia casei se schimbă. Câinele se culcă liniștit, iar corpul omului îi urmărește exemplul, fără să fie nevoie de cuvinte. De aceea, arhitectura nu este doar despre structuri. Este despre nervi, calm, siguranță, respirație și viață reală. Un spațiu bun pentru animal este inevitabil un spațiu bun pentru om, pentru că amândoi împărtășim același limbaj primar: reglarea sistemului nervos prin mediu.
