sursa foto: Freepik
Dacă tratezi câinele ca pe un copil, nu trebuie să te simți stânjenit. Afecțiunea pe care o avem pentru animalele noastre de companie este rezultatul a mii de ani de istorie comună între oameni și câini.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Potrivit unui sondaj realizat de Pawzy, 95% dintre proprietarii de animale din Canada îi consideră membri ai familiei, iar aproape jumătate se consideră „părinți” pentru animalele lor.
Astăzi, părinții de câini îi duc la creșă, îi costumează de Halloween și îi scot la fotografii cu Moș Crăciun – activități odinioară rezervate doar copiilor, notează CBC.
Cum au apărut câinii: De la lupi la prieteni blănoși
Teoriile mai vechi susțineau că oamenii au domesticit câinii prin prinderea puilor de lup și reproducerea celor mai docili. Aceasta ar fi fost însă o provocare majoră, pentru că lupii nu se domesticesc ușor.
Astăzi, cercetătorii cred că lupii s-au domesticit singuri, apropiindu-se de așezările umane în căutare de hrană. Cei mai puțin fricoși aveau șanse mai mari să fie hrăniți și să se reproducă – supraviețuirea celor mai prietenoși.
Sindromul domesticirii: De ce câinii arată ca puii și ne cuceresc inimile
Pe măsură ce animalele cele mai docile se reproduceau, puii lor au căpătat trăsături asemănătoare copiilor: fețe mai late, boturi mai scurte și corpuri mai mici. Aceștia rămâneau jucăuși chiar și la maturitate.
Acest fenomen biologic, numit „sindromul domesticirii”, explică de ce animalele domesticite nu doar că sunt mai prietenoase, ci și arată mai „drăgălaș”. Creierul nostru declanșează instinctul de protecție și afecțiune atunci când vedem trăsături asemănătoare copiilor – mecanismul care ne-a motivat să avem grijă de propriii copii și, ulterior, de câini.
Dovezi antice ale afecțiunii pentru câini
Acum 14.000 de ani, un cățeluș a fost îngropat împreună cu doi oameni în Oberkassel, Germania. Supraviețuirea lui la boli severe arată că cineva l-a îngrijit cu atenție, chiar înainte să devină util comunității.
În Grecia și Roma antică, oamenii creșteau „lapdogs”, câini mici și pufoși, care aveau rolul de a oferi afecțiune, la fel ca niște copii eterni. Istoricul Plutarh povestește că împăratul Augustus îi certa pe cei bogați care își iubeau mai mult câinii decât propriii copii.
Câinii devin membri ai familiei în Europa
Abia în secolul XVIII, câinii au început să fie considerați oficial membri ai familiei. Revoluția Industrială a redus nevoia lor de muncă, iar oamenii au început să-i aprecieze pentru companie. A apărut expresia „cel mai bun prieten al omului”, iar medicina veterinară s-a dezvoltat pentru a le proteja sănătatea.
Victorienii au asociat păstrarea unui câine cu valori educative pentru copii: responsabilitate, empatie și afecțiune. Astfel, atât copiii, cât și câinii au devenit dependenți de îngrijirea familiei, fără să fie obligați să „muncească” pentru locul lor în casă.
Pet parenting modern
Astăzi, mulți tineri aleg să nu aibă copii și investesc în relația cu animalele lor de companie. Chiar și părinții consideră adesea animalele ca fiind „unul dintre copii”.
Interacțiunea cu câinii declanșează eliberarea oxitocinei, hormonul iubirii, la fel ca în relația cu copiii sau partenerii romantici. Termenul de „părinte de animale” poate fi nou, dar ideea că animalele de companie pot ocupa un loc similar copiilor în inimile noastre nu este deloc recentă.
Un exemplu emoționant: acum aproape două mii de ani, un câine Melitan miniatural a fost îngropat în Roma, iar inscripția de pe mormânt spunea: „Pentru Helena, fiică adoptivă, un suflet incomparabil și demn de toată iubirea.”
