FOTO Freepik
De ce pisicile miaună la oameni mai mult decât la semenii lor? Inițial, felinele erau animale solitare și preferau să trăiască și să vâneze singure, mai degrabă decât în grupuri. Cea mai mare parte a comportamentului lor social se limita la interacțiunile mamă-pisică. În afara acestei relații, pisicile rareori mieunau una la alta.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
De ce pisicile miaună la oameni mai mult decât între ele
Totuși, pe măsură ce au început să trăiască alături de oameni, aceste vocalizări au căpătat noi semnificații. În multe privințe, când o pisică miaună la noi, este ca și cum ne-ar vedea ca pe îngrijitorii ei, la fel ca pe mama felină.
Probabil că pisicile au văzut oameni acum aproximativ 10.000 de ani, când oamenii au început să se stabilească în așezări permanente. Acestea au atras rozătoarele, care, la rândul lor, au dus la înmulțirea felinelor în căutare de pradă. Pisicile mai puțin temătoare și mai adaptabile au prosperat, beneficiind de o aprovizionare constantă cu hrană. De-a lungul timpului, ele au creat legături mai strânse cu oamenii.
Spre deosebire de câini, care erau crescuți de oameni pentru anumite trăsături, pisicile s-au domesticit practic singure. Cele care puteau tolera și comunica cu oamenii aveau un avantaj de supraviețuire, ducând la o populație bine adaptată care să trăiască în preajma oamenilor.
Ce au aflat specialiștii
Pentru a înțelege acest proces, putem analiza experimentele rusești cu vulpi crescute în ferme. Începând cu anii 1950, omul de știință sovietic Dmitri Belyaev și echipa sa au crescut selectiv vulpi argintii, împerechendu-le pe cele care erau mai puțin temătoare și agresive față de oameni, scrie realclearscience.
De-a lungul generațiilor, aceste vulpi au devenit mai docile și mai prietenoase, dezvoltând trăsături fizice similare cu cele ale câinilor domestici, cum ar fi urechile căzute și cozile crețe. Vocalizările lor s-au schimbat și ele, trecând de la „tuse” și „pufnituri” agresive la „chicoteli” și „gâfâieli” mai prietenoase, amintind de râsul uman.
Aceste experimente au demonstrat că reproducerea selectivă pentru blândețe ar putea duce la o serie de schimbări comportamentale și fizice la animale, realizând în câteva decenii ceea ce ar dura mii de ani. Deși mai puțin evidente decât diferențele dintre câini și lupul ancestral, pisicile s-au schimbat și ele de când erau sălbatice africane. Acum au creiere mai mici și culori variate, trăsături comune la multe specii domestice.
Adaptările vocale ale pisicilor
La fel ca vulpile argintii, pisicile și-au adaptat vocalizările, deși pe o perioadă mult mai lungă. Bebelușii umani sunt în întregime dependenți de părinții lor. Această dependență ne-a făcut deosebit de atenți la strigătele de primejdie, ignorarea lor ar fi costisitoare pentru supraviețuirea umană.
Pisica și-a modificat vocalizările pentru a valorifica această sensibilitate. Un studiu din 2009 realizat de cercetătoarea Karen McComb și echipa sa oferă dovezi ale acestei adaptări. Participanții la experiment au ascultat două tipuri de torsuri.
Un tip a fost înregistrat atunci când pisicile căutau hrană (tors de solicitare), iar altul a fost înregistrat atunci când nu căutau hrană (tors fără solicitare). Atât proprietarii de pisici, cât și cei fără au evaluat torsurile de solicitare ca fiind mai urgente și mai puțin plăcute.
Pisicile nu miaună între ele, ci pentru noi
O analiză a relevat o componentă de frecvență înaltă în aceste torsuri de solicitare, asemănătoare unui strigăt. Acest strigăt ascuns se bazează pe sensibilitatea noastră înnăscută la sunetele stresante, făcându-l aproape imposibil de ignorat.
Însă nu doar pisicile și-au adaptat vocalizările, și noi am făcut-o. Când vorbim cu bebelușii, folosim „vorbirea maternă”, caracterizată printr-un ton mai înalt, exagerat și un limbaj simplificat. Această formă de vorbire joacă un rol în dezvoltarea limbajului lor.
Am extins acest stil de comunicare la interacțiunile noastre cu animalele de companie, cunoscut sub numele de vorbire direcționată. Cercetările sugerează că pisicile răspund la această formă de comunicare. Un studiu din 2022 realizat de cercetătoarea Charlotte de Mouzon și colegii săi a descoperit că pisicile puteau distinge între vorbirea adresată lor și vorbirea adresată oamenilor adulți. Acest model de discriminare era deosebit de puternic atunci când vorbirea provenea de la stăpâni. Adoptarea limbajului adresat animalelor de companie întărește o legătură care oglindește interacțiunile mamă-pisoi.
Schimbările vocalizărilor nu se observă doar în relațiile om-pisică. Comparativ cu lupul ancestral, câinii și-au extins lătratul pentru a comunica mai eficient cu oamenii și, la fel ca pisicile, folosim vorbirea direcționată când interacționăm cu câinele.
De-a lungul timpului, pisicile au evoluat pentru a folosi semnale vocale care rezonează cu instinctele noastre de îngrijire. Împreună cu utilizarea limbajului direcționat către animalele de companie, această comunicare bidirecțională evidențiază relația unică pe care o avem cu prietenii noștri felini.
