Sursa foto: Pexels
Domesticirea câinelui este una dintre cele mai fascinante povești despre relația dintre om și natură, un drum de mii de ani, în care sălbăticia, instinctele și pericolul unui lup au fost treptat modelate într-un animal care nu doar coabitează cu omul, ci îi oferă companie, protecție și afecțiune. Iată cum arheologia, genetica și studiile comportamentale reconstruiesc procesul prin care lupul a devenit “cel mai bun prieten al omului”.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Strămoșul câinelui tău de companie
Povestea lui John Murdoch din 1881, petrecută în Point Barrow, Alaska, cu tribul de inuiți care captura și creștea pui de lup, oferă o fereastră spre practici arhaice: îngrijirea unui animal sălbatic până la maturitate. Deși puii erau, în cele din urmă, uciși pentru blană, faptul că familia îi adopta arată o interacțiune mult mai puternică între om și prădător, semnul unei potențiale toleranțe sau colaborări timpurii, notează New Scientist.
Unde și când a început domesticirea: date genetice și arheologice
Un studiu recent, care a inclus peste 5.300 de câini (inclusiv “village dogs”) arată originea domesticirii câinilor în Asia Centrală, posibil în zone din Nepal sau Mongolia. Alte dovezi indică faptul că unele populații de câini din Europa, Italia și Germania sunt foarte vechi și s-ar fi diversificat încă din Paleoliticul târziu, cu specimene ce prezintă trăsături distincte față de lupii contemporani. Studiile genetice situează domesticirea lupilor într-un interval larg, între 15.000 și 40.000 de ani în urmă, adesea în timpul Pleistocenului târziu, potrivit PubMed.
Teoria autodomesticirii susține că lupii cei mai puțin temători de om s-au apropiat de așezările umane pentru mâncare. Cei mai toleranți au supraviețuit și s-au înmulțit, renunțând treptat la trăsăturile agresive în favoarea celor docile. O altă ipoteză afirmă că oamenii au avut un rol mai activ: au ales puii cu trăsături mai prietenoase și au intervenit în selecție, ceea ce a accelerat procesul.
Recent, un model agențial a arătat că toleranța față de oameni și preferințele pentru indivizi mai docili ar fi putut evolua într-o perioadă relativ scurtă, atât prin selecția naturală, cât și prin selecția sexuală, fără intervenția oamenilor încă din primele faze, scrie Royalsocietypublishing.
Trăsături anatomice și morfologice
Pe lângă comportament, domesticirea s-a manifestat și în modificări anatomice: cranii ceva mai scurte, palat mai larg, forma botului, dimensiunea creierului și a corpului, structura dentară. Un studiu despre speciile de câini din Paleolitic și lupi a comparat cranii, concluzionând că unele specimene considerate „câini timpuriu domesticiți” se distingeau morfologic de lupii Pleistoceni.
Adaptarea metabolică și genetică
S-au identificat gene care diferă semnificativ între câini și lupi, legate de toleranța la stres, comportamentul social etc. De exemplu, adaptările la dietă sunt văzute ca semnale genetice: câinii au suferit schimbări în genele legate de digestia amidonului, deși studiile sugerează că această adaptare s-a produs mai târziu, după ce oamenii au început agricultura.
Ce înseamnă toate acestea pentru câinele tău
Când te uiți la blană, bot, la felul cum caută atenția sau interacționează cu tine, toate aceste trăsături au rădăcini adânci. Docilitatea și atașamentul pe care le vedem azi la câini au fost parte din relația om-animal încă de la începuturile domesticirii.
Strămoșul câinelui tău a fost, fără îndoială, un animal feroce, adaptat la viața sălbatică. Însă, în contact cu omul, s-a schimbat, unele dintre aceste schimbări sunt comportamentale, altele genetice, anatomice. Domesticirea a reprezentat un proces lent, complex, uneori mutual benefic, alteori condus de selecția umană, dar mereu transformator. Câinele de azi poartă moștenirea acelui lup, dar și moștenirea a ceea ce omul a ales să valorifice: prietenia, loialitatea, atașamentul.
