FOTO Facebook / TAC.social
Pata Rât este o zonă marginalizată de la periferia Clujului, cunoscută pentru groapa de gunoi și pentru comunitățile extrem de sărace care trăiesc acolo. Mii de oameni și sute de câini trăiesc în condiții dificile, fără acces real la serviciile publice. Pata Rât poate fi declarată un simbol al excluziunii sociale și al abandonului animalelor. Oamenii care ajung în zonă preferă să întoarcă capul în cealaltă parte. Din fericire, nu toți.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Interviu exclusiv cu Anca Georgescu, cofondator și director executiv TAC.social
Cum a început colaborarea cu Pata Rât?
La Pata Rât am ajuns prima dată prin 2018. Auzisem doar că sunt mulți câini; nu știam mare lucru despre zonă și nici că acolo trăiesc atât de mulți oameni. Știam de groapa de gunoi, care e dintotdeauna subiectul multor anchete de presă, dar locul nu avea chipuri pentru noi.
Am găsit un dezastru: sute de câini, mii de oameni. Aproximativ două mii de oameni trăiesc aici, într-o sărăcie și o mizerie crunte. Te uitai în stânga: doi câini se împerecheau sub ochii tăi. Te întorceai în dreapta: alt câine năștea chiar atunci. În față, un câine mort, rămas acolo. În spate, șobolani morți. Leșuri de câini în șanțuri, în descompunere, sub ochii copiilor. Zeci de pui cu mamele lor pe sub barăci, grupuri mari de câini pe dealuri. Câini șchiopi, câini răniți. Da, „dezastru” e cuvântul.
Rolul Dogs Trust și primul proiect mare din România
Pe atunci, încă mai lucra în România organizația britanică Dogs Trust. Era – și a rămas – idealul meu în materie de organizații pentru câini: mod de lucru, de comunicare și, mai ales, felul în care întinde mâna organizațiilor mici. Vorbesc la trecut despre ei pentru că, între timp, au plecat din România, disperați de atmosfera și modul de lucru de aici. Noi am fost chiar ultimul lor proiect mare în România.
Dogs Trust avea atunci un program internațional cu cursuri serioase pentru organizațiile din țări ca a noastră și granturi de finanțare. Echipa noastră participase, pe rând, la aceste cursuri în Marea Britanie. Nu aveam, însă, idee ce proiect am putea propune pentru un grant. După prima vizită la Pata Rât, am știut. Așa a început totul: am scris prima noastră cerere de finanțare – către Dogs Trust și pentru Pata Rât.
Lucrul cu comunitatea: dincolo de câini
Am început să mergem regulat printre oameni, inițial doar pentru câini. Și ne-am împrietenit cu oamenii. De multe ori mi s-a spus că abordarea noastră – un program veterinar într-o comunitate săracă de romi – e deosebită, pentru că relația cu oamenii o face așa. Eu nu accept neapărat lauda asta. Nu știu care ar fi fost alternativa. N-am ales să fim oameni cu oamenii; pur și simplu așa am fost.
În timp, am înțeles însă că există un rasism față de romi atât de adânc înrădăcinat în fibra românească, încât e aproape „normal” să mergi într-o comunitate de romi ca român: superior, distant, arogant, țâțâind din buze și dând ochii peste cap. S-a întâmplat, uneori, chiar și în echipa noastră – nu pot spune că am fost niște îngeri pogorâți.
Neîncredere, hingheri și lipsa dialogului
Oamenii de la Pata Rât cunoșteau o singură „specie” de outsider interesat de câini: hingherii. Cei de la adăpostul public, care apăreau doar în urma incidentelor om–câine. Atunci existau două reacții: fie oamenii încurajau „ridicarea” câinilor, fie îi apărau cu scandal. În rest, nu exista comunicare, educație, sterilizări. Nimic.
Deși, pe hârtie, Pata Rât și câinii ei apar anual în „strategia” RADP Cluj – o glumă cinică, ca multe alte strategii ale instituțiilor publice.
Când am apărut noi, oamenii nu știau ce vrem: de ce îi întrebăm de sănătate, de ce stăm la povești, de ce fumăm împreună. Răspunsul e simplu: așa fac oamenii. Se cunosc mai întâi. Asta am făcut și noi.
Rezultate concrete: sterilizări și tratamente veterinare
Din 2021, de când am început efectiv lucrul pentru câini, am sterilizat peste 700 și am tratat alte câteva sute, de toate bolile și accidentele posibile. Și continuăm, pentru că nevoile veterinare nu se termină niciodată într-un loc cu câteva sute de câini.
Cum lucrați, de fapt, cu oamenii de la Pata Rât?
Lucrăm… normal. Sterilizăm câinii și îi aducem înapoi. Aducerea lor înapoi a fost cheia încrederii. Oamenii erau obișnuiți ca animalele să le fie luate. Noi am cerut voie, am explicat, am adus câinii înapoi. Și, cu timpul, oamenii au înțeles că facem bine.
Apoi, firesc, au venit și alte forme de ajutor: mâncare de la Banca de Alimente, haine, rechizite pentru copii. Anul acesta, pentru prima dată, am dus câteva zeci de ghiozdane complet echipate. Foarte puțin, de altfel, față de nevoi.
Dorina – copilul care v-a devenit coleg impresionează
Fetița care te-a impresionat este Dorina. Am cunoscut-o la șapte–opt ani; acum are treisprezece. E un copil extraordinar: deșteaptă, harnică, cu mult umor, modestă și generoasă. Împarte tot ce primește.
La prima campanie, copiii ne-au exasperat. Dorina i-a disciplinat singură. I-a așezat pe toți pe o bancă, în liniște. Dorina de opt ani. De atunci, a lucrat cot la cot cu noi. Astăzi, știe oamenii, câinii, situațiile. E aproape colega noastră.
Programul Linda Pata Rât și alte inițiative
Linda Pata Rât nu e o campanie, e un program permanent, început în 2021. Mergem săptămânal la Pata Rât. Suntem, practic, veterinarii lor.
Mai avem programele Argos (pentru câini), Arpagic (pentru pisici), momentan în pauză, și programul „Gratuit pentru Ucraina”, pentru animalele refugiaților de război.
Bucuria noastră fără asteriscuri rămâne programul GOODS, ca ambasadori regionali ai Greater Good Charities, prin care distribuim hrană către asociații din Cluj.
Poate România să gestioneze problema câinilor și pisicilor?
România are resurse, dar nu o va face. Sistemul public e îmbolnăvit de incompetență, corupție și aroganță. E impenetrabil. Singurele excepții, în ultimii ani, sunt Bucureștiul și Ilfovul – o bucurie, dar nu o speranță. Breasla veterinară, în ansamblu, e mută. Indiferentă. O anomalie greu de explicat.
De ce ONG-urile nu pot schimba sistemul?
ONG-urile sunt obosite, insuficient profesionalizate, copleșite de urgențe. Lucrează cu suferință continuă și n-au timp pentru management, strategie, dezvoltare. Suntem, încă, „chioșcari” care n-au reușit să devină supermarketuri.
Dacă ai avea un milion de euro…
I-aș împărți cu TAC.social. Aș investi în oameni, într-o clinică nouă și într-un specialist care să se ocupe de bani. Iar cu jumătatea mea… mi-aș dărâma casa și mi-aș face una nouă, cu o curte mare, pentru câinii mei.
Între timp, cei de la TAC.social au mai trecut pe la Pata Rât, dar de data aceasta pentru a împărți căciulițe și dulciuri copiilor din comunitate.
Cine vrea să ajute o poate face aici – https://www.tac.social/donatii
Detalii despre campaniile Tac.social.ro aici – https://www.tac.social/campanii
