FOTO Unsplash
Oamenii au mutat plantele și animalele dincolo de ariile lor naturale, peste bariere care împiedică dispersarea. Prin urmare, au crescut ratele de hibridizare între populații care au fost cândva izolate mii sau chiar milioane de ani.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Studiu nou despre hibridizarea câinilor
Animalele hibride sunt o problemă controversată în rândul oamenilor de știință, deoarece acestea au adesea probleme de sănătate. Însă un nou studiu asupra câinilor dingo din Australia, publicat în revista PNAS, a descoperit că hibridizarea cu câinii europeni a avut beneficii evolutive.
Specii noi pot evolua atunci când un subset al populației este separat, adesea prin bariere fizice precum munții sau oceanele. În timp, aceste populații izolate capătă mutații genetice unice, dintre care unele devin fixe. Dacă aceste populații petrec suficient de mult timp separate, devin atât de diferite încât nu se mai pot încrucișa.
Ce au descoperit oamenii de știință
Deși au fost odată domestici, câinii dingo s-au separat de semenii lor acum aproximativ 3.500 de ani și au evoluat în prădători. Unii oameni de știință susțin că aspectul și comportamentul distinct al acestor animale justifică recunoașterea lor ca o specie nouă. Alții spun că hibridizarea cu câinii domestici, care au fost aduși pe continent de către europeni, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea încoace, a estompat această graniță.
Oamenii mută animalele de milenii. De exemplu, când fermierii s-au răspândit din Orientul Apropiat în Europa, acum aproximativ 8.500 de ani, porcii domestici care îi însoțeau au intrat în contact și s-au împerecheat cu mistreții europeni. Cu toate acestea, în unele cazuri în care nu existau populații native strâns înrudite, cum ar fi importul de animale exotice în perioada romană, exemplarele evadate au format populații sălbatice. Câinii dingo se încadrează în a doua categorie.
Translocația și hibridizarea speciilor au accelerat în perioada colonială, ceea ce a remodelat ecosistemele locale. Descendenții hibrizi pot pierde trăsăturile unice care le-au permis populațiilor de bază să prospere în habitatele lor specifice. Alte efecte sunt invizibile și pot fi evidențiate doar prin studii genetice.
De exemplu, în Asia, diversitatea populațiilor de găini sălbatice se pierde prin încrucișarea cu cele domestice. În America, aproape toate urmele diversității câinilor indigeni au fost șterse prin hibridizare cu câinii europeni introduși.
Beneficiile hibridizării în lumea animalelor
Hibridizarea poate fi, de asemenea, benefică. Achiziționarea de alele (o versiune diferită a unei gene) dintr-o altă populație poate îmbunătăți supraviețuirea unui animal în medii noi sau îl face rezistent la boli noi.
Strămoșii populațiilor umane moderne de pe Platoul Tibetan, de exemplu, au moștenit o alelă a genei EPAS1 de la denisovani (o specie umană strâns înrudită), care le-a îmbunătățit capacitatea de a trăi la altitudini mari. Întrucât câinii dingo au fost izolați de alte populații de câini doar câteva mii de ani, nu este surprinzător faptul că se pot încrucișa ușor. „Puritatea” lor este, prin urmare, o mare sursă de conflict între conservaționiști, fermieri și factorii de decizie politică și este folosită de ambele părți pentru a justifica politicile de protejare sau persecutare a animalelor.
Părerile sunt împărțite
Unele studii genetice au sugerat că hibridizarea dingo-câine nu a avut loc, în timp ce altele indică faptul că majoritatea populațiilor de dingo au strămoși canini europeni. O problemă fundamentală a acestor cercetări este că necesită compararea cu o populație de referință „pură”. Având în vedere secolele de suprapunere între dingo și câini, este aproape imposibil să fim siguri că populațiile moderne nu au strămoși micști.
Pentru a evita această problemă, studiul a secvențiat genomuri din oase de dingo antice recuperate din peșterile din Câmpia Nullarbor din sudul Australiei. Un aspect crucial este că cercetarea a inclus câini care au trăit și au murit înainte de sosirea Primei Flote în 1788. Stabilirea unei baze de date precoloniale a strămoșilor dingo a permis ca oamenii de știință să identifice gradul de strămoși canini europeni în populațiile actuale de dingo din Australia.
Analiza genetică a arătat că majoritatea câinilor dingo care trăiesc în nord-vestul Australiei nu aveau nicio origine detectabilă din cei europeni. Opusul a fost valabil în sud-est, unde aproape un sfert din genomul unor dingo provine de la câini europeni.
Ulterior, specialiștii au descoperit că strămoșii europeni erau, de fapt, împărțiți în bucăți mici în genomul rasei dingo, ceea ce indică faptul că încrucișarea a avut loc acum cel puțin zece generații (sau 30 de ani).
De fapt, cea mai mare parte a împerecherilor hibride a coincis cu începutul programelor de momeli aeriene la mijlocul secolului al XX-lea, când carnea otrăvită era aruncată din elicoptere pentru a ucide în masă câinii dingo.
Diversitatea este cheia succesului
La prima vedere, fluxul genetic dintre dingo și câinii europeni pare a fi un rezultat negativ. Cercetările sugerează însă că dingo e beneficiar. Hibridizarea a dus la o creștere a diversității genetice la rasa dingo în sud-estul Australiei, compensând potențial efectele negative ale consangvinizării.
De asemenea, oamenii de știință au găsit dovezi că unele alele, care au fost transmise de la câini la dingo prin încrucișare, ar putea oferi o mai bună protecție împotriva bolilor infecțioase aduse pe continent de animalele europene.
Deși sunt o specie introdusă, câinii dingo sunt acum adaptați la ecosistemele variate ale Australiei. Hibrizii devin din ce în ce mai comuni, pe măsură ce oamenii și animalele lor domesticite continuă să invadeze habitatele sălbatice, de la somonul scoțian la alpaca.
