EXCLUSIV | Iulia Marin, tânăra vegană care salvează zeci de animale fără să aibă încă un ONG: ,,Toate ființele sunt la fel. Omul nu e cu nimic mai presus decât un animal’’ (VIDEO & FOTO)

La doar 29 de ani, Iulia Marin a transformat iubirea pentru animale într-o misiune de viață.

Încă nu are ONG-ul ei dar pagina pe care a creat-o,  Skittyland, numită după pisicuța ei, Skitty, care i-a schimbat destinul, a devenit un refugiu pentru zeci de suflete abandonate. Vegană de șase ani, Iulia se luptă să salveze animăluțe, cele mai multe dintre ele fiind cazuri grele, venite de pe stradă, bolnave, rănite sau nedorite. Oamenii apelează la ea ori de câte ori găsesc o pisică în pericol, însă, fără sprijin, e din ce în ce mai dificil să ducă povara singură. Cu toate acestea, ea continuă: tratează, sterilizează, vaccinează și pregătește fiecare suflet pentru o nouă șansă.

Ea spune mereu că voluntarii sunt esențiali,  iar visul ei este ca, odată ce ONG-ul va prinde formă, să poată crea o rețea reală de oameni dedicați salvării. Iulia crede în puterea exemplului și în faptul că fiecare dintre noi poate salva o viață dacă se implică. Poate că acest interviu va face ca mesajul ei să ajungă mai departe și, împreună, să reușim să nu mai lăsăm niciun animăluț al nimănui pe străzi.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Skittles & Furiends🌈 (@skittyland)

Reporter: Ai animale de companie? Câte și cum le cheamă?

Iulia Marin: Da, am un cățel pe nume Max și 3 pisicuțe ale mele, Skittles, Lizzie și Mișu, pe lângă animalele pe care le țin în foster.

Reporter: Îți amintești primul moment din copilărie în care ai simțit că legătura ta cu animalele e diferită de a celorlalți?

Iulia Marin: Au fost mai multe momente, dar cele mai marcante au fost cele cu Puiu, calul bunicilor, cu care aveam o conexiune specială. Îmi împărțeam toate bunătățile cu el, mere, biscuiți, și el la schimb mă recompensa cu privirea lui blândă și caldă. Nu pot uita privirea lui, chiar și acum, 20 de ani mai târziu. Nu cred că am mai simțit atâta bunătate în ochii cuiva.

Reporter: Ce a declanșat decizia de a renunța la carne la 18 ani? A fost un moment, o imagine, o întâlnire?

Iulia Marin: De mică mi-am pus întrebări; nu înțelegeam de ce mâncăm carne. Dar nu am simțit că pot alege să fac această schimbare cât încă locuiam cu părinții. După ce am plecat de acasă la facultate, am știut că am în sfârșit putere de decizie asupra felului în care îmi trăiam viața și să renunț la carne a fost cea mai ușoară și evidentă alegere pentru mine. A coincis și cu momentul în care am văzut imagini cu animale din abatoare, și chiar dacă am crescut la țară și am participat la multe tradiții barbare, nimic nu se compară cu ce am văzut în fermele industriale, care sunt efectiv iadul pe pământ pentru animale, oricât de mult încearcă industria să ascundă asta în spatele etichetelor colorate, înfățișând animale fericite.

Reporter: Cum ai știut că veganismul, la 23 de ani, este drumul tău, nu pentru tine, ci pentru animăluțe sau? Ce simți?

Iulia Marin: Am văzut ce se întâmplă în fermele de lapte și ouă. Când am devenit vegetariană la 18 ani credeam că doar carnea e problema, și dacă nu mai consum carne, pot să fiu liniștită cu gândul că nu contribui la suferința și uciderea animalelor pe care le iubesc atât de mult. Dar ce se întâmplă în fermele de lapte și ouă e la fel de cumplit.
În industria ouălor, mare parte din găinile ouătoare sunt ținute toată viața în cuști minuscule, pe gratii de metal care le taie tălpile, fără lumină naturală, fără spațiu să-și întindă aripile, iar singurul moment când părăsesc acea cușcă e când sunt duse la abator pentru a fi ucise.

În industria laptelui, văcuțele sunt impregnate forțat și artificial an după an pentru ca noi, oamenii, să le luăm laptele. După ce fată, vițelul le e luat rapid de lângă ele pentru ca oamenii să se folosească de laptele destinat acestuia. Dacă vițelul e mascul, e ucis. Dacă e femelă, intră în același ciclu barbar ca și văcuța mamă. Oamenii sunt singura specie care consumă laptele altei specii. Asta nu e în niciun fel logic, natural, sănătos sau moral.

Pentru mine, toate ființele sunt la fel. Omul nu e cu nimic mai presus decât un animal. Suntem toți egali și avem cu toții același drept la viață pe acest pământ, la libertate, la respect, la empatie. Animalele sunt aici cu noi, nu pentru noi.

Reporter: Care este primul animal salvat care ți-a rămas în inimă pentru totdeauna?

Iulia Marin: Fiecare animal salvat în rămâne în inimă pentru totdeauna. Dacă ar fi să aleg totuși un caz care m-a marcat, acela ar fi Hearty, un motănel pe care l-am găsit singur în mijlocul unui câmp. Nu cred că mai supraviețuia mult dacă nu era găsit, căci era incredibil de slab, avea codița tăiată și foarte infectată. Nu se putea nici mișca. Nu mi-a venit să cred că l-am văzut în primul rând, pentru că era printre bălării, dar mi s-a părut din mașină că văd totuși o urechiușă și asta m-a făcut să mă opresc. Apoi m-a șocat încrederea lui în mine. Sau poate era resemnare, nu mai credea că are vreo șansă. Am fugit cu el direct la vet și acolo am aflat că cine și-a bătut joc de el și i-a tăiat codița a tăiat atât de mult încât i-a tăiat și anusul, lăsându-l cu probleme pe viață. L-am internat și l-am operat, dar chiar și așa, problemele au rămas. Cine i-a făcut asta i-a furat pe veci dreptul la o viață normală. Și după ce l-a maltratat, l-a aruncat în mijlocul unui câmp, la pădure, ca să se asigure că nu are chiar nicio șansă. Veterinarul a spus după ce l-a urmărit câteva zile că cel mai probabil a mâncat frunze, iarbă ca să supraviețuiască. Și asta e el pentru mine, un supraviețuitor. Din păcate, mult prea multe suflete trebuie să supraviețuiască răutății oamenilor. Nu avem niciun drept să facem asta unei alte ființe.

Reporter: Ce trăiești, în interior, atunci când iei un animal speriat de pe stradă și îl vezi cum se transformă sub grija ta?

Iulia Marin: Dacă în clipa în care îi iau de pe stradă am inima strânsă cât un purice, pe măsură ce le văd transformarea simt cum mi se umple sufletul. Cu fiecare mic pas pe care ei îl fac spre încredere, parcă îmi crește și mie inima. Îi văd cum, încet-încet, lasă în urmă frica și își arată latura copilăroasă, pentru că, în interior, toți sunt niște copii cu traume, care au nevoie doar de cineva care să creadă în ei și să le vadă potențialul. Iar când înfloresc și se transformă în cea mai minunată versiune a lor, jucăuși, fericiți și deschiși, simt că totul a meritat. Pentru momentele astea fac ceea ce fac.

Reporter: Există un moment care te-a făcut să spui: „Da, asta este menirea mea”?

Iulia Marin: De fiecare dată când primesc poze și filmulețe cu ei fericiți, în căsuțele lor, simt că tot ceea ce fac merită. Atunci îmi spun: „Da, asta e menirea mea.” Cred cu tărie că fiecare dintre noi are datoria de a lăsa lumea puțin mai bună decât a găsit-o, iar acesta este felul meu de a contribui: să aduc mai multă blândețe, empatie și iubire acolo unde a fost doar frică și suferință. Toți avem o cauză în care credem, iar eu cred că este important să ajutăm acolo unde simțim că putem face o diferență.

Reporter: Cum ai descrie ‘căsuța pisicilor’ pentru cineva care nu a pășit niciodată în Skittyland?

Iulia Marin: Căsuța pisicilor din Skittyland este un spațiu mic, dar plin de iubire, înțelegere, răbdare și liniște, un loc în care orice suflețel care a cunoscut pe stradă doar frica, frigul, foamea și disperarea poate învăța din nou să aibă încredere. Aici primesc iubire și mângâiere, redescoperă joaca și își permit să redevină niște copii.

E un loc la care încă mai lucrez, pentru că vreau să fie cât mai cosy și cât mai potrivit pentru ele, dar l-am gândit încă de la început ca pe un spațiu sigur, blând și răbdător, o căsuță temporară până când găsesc familia perfectă pentru fiecare.

M-am inspirat din copilul din mine, cu toate fricile și nevoile mele de atunci. Am vrut să creez locul în care Iulia mică s-ar fi simțit protejată și alinată. Iar acum lor le ofer exact ceea ce mi-aș fi dorit eu să primesc când eram mică și neînțeleasă: un spațiu sigur în care pot înflori și se pot transforma în cea mai bună versiune a lor.

Reporter: Ce parte din această muncă crezi că oamenii nu văd și nu vor înțelege niciodată cu adevărat?

Iulia Marin: Încărcătura emoțională. Deși fac totul singură și momentan nu am un ONG, și se vede din postările mele că de multe ori sunt copleșită de cazuri, primesc zilnic nenumărate mesaje, apeluri de la cunoscuți și necunoscuți, cerându-mi să preiau și alte animale. Cine mă cunoaște știe că ajut de fiecare dată când am spațiul și resursele necesare, dar câteodată îmi creează senzația că dacă nu ajut eu, acel animal va fi lăsat să moară căci nimeni altcineva nu îl va ajuta. Mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că pentru a face cu adevărat o schimbare, trebuie să ne implicăm cu toții câte puțin. Asociațiile și salvatorii sunt plini și nu ne putem baza doar pe cei care sunt deja copleșiți. Toți suntem capabili de a face bine.

Reporter: Ai avut momente în care ai vrut să renunți? Ce te-a făcut să continui?

Iulia Marin: Sunt multe momente grele în această muncă. E ușor să te simți copleșit și dezamăgit. Dar partea frumoasă este că, alături de toate provocările, vin și nenumărate satisfacții. Am învățat să mă bucur de fiecare pas mic pe care îl face un animăluț și să nu rămân blocată prea mult în partea dureroasă a lucrurilor.

Când simt că mă apasă totul, mă retrag în căsuța pisicilor alături de cei mai buni terapeuți ai mei. Ies mereu de acolo mai liniștită decât de oriunde altundeva. Animăluțele au în ele doar iubire pură. Sunt o lecție vie despre ce înseamnă să fii prezent, sincer și blând. Avem atât de mult de învățat de la ele.

Reporter: Cât din tine lași în fiecare animal pe care îl salvezi?

Iulia Marin: Fiecare animăluț salvat ia cu el o parte din mine. Din clipa în care ajunge la mine, fricile lui devin și fricile mele, bucuriile lui devin și bucuriile mele. Învățăm împreună să avem încredere, să primim iubirea și să ne bucurăm de lucruri pe care poate nu le-au cunoscut niciodată până atunci.

Iar când pleacă spre căsuța lor, simt de fiecare dată că iau cu ei o bucățică din sufletul meu. Dar exact în asta stă frumusețea: cu fiecare adopție reușită inima mi se umple din nou, și e mereu loc pentru încă o parte de oferit.

Reporter: Cat de mult înseamnă voluntariatul în România? Ce înseamnă ptr tine să fii voluntar?

Iulia Marin: Pentru mine, voluntariatul este esențial, mai ales într-o țară ca România, unde sunt încă atât de multe lucruri de reparat și de îmbunătățit. Am început să fiu voluntar încă din liceu, când mergeam în orfelinate și centre de plasament ca să petrec timp cu copiii. Eram și eu tot un copil atunci, dar simțeam că timpul petrecut acolo mă împlinea într-un fel pe care nimic altceva nu reușea.
De-a lungul anilor am făcut voluntariat în mai multe adăposturi de căței și, oricât aș încerca, nu pot descrie în cuvinte câtă nevoie de ajutor am văzut acolo. Nu m-am simțit niciodată mai utilă și mai plină de sens decât în zilele în care mergeam să ajut într-un adăpost. Mereu e ceva de făcut: sunt mulți căței, iar chiar și în adăposturile cu mulți angajați nu există suficient timp ca fiecare animaluț să primească atenția, interacțiunea și dragostea de care are nevoie.

Mai avem mult de lucru ca țară până când vom reuși să rezolvăm problemele din adăposturi, până când vom avea suficiente adopții încât acestea să nu mai fie supraaglomerate și nevoite să ofere doar strictul necesar. Până atunci însă, fiecare dintre noi poate ajuta cu puțin din timpul său.

Știu că poate părea nesemnificativ sau copleșitor în fața numărului mare de adăposturi și de animale, și știu că timpul liber e limitat pentru toată lumea. Dar pentru animalul pe care l-ai mângâiat în ziua aceea, pentru cel cu care ai stat cinci minute, poate a fost cel mai frumos moment din tot anul lui. Și de multe ori, asta face toată diferența.

Reporter: Cum s-a născut numele ‘Skittyland’? Ce înseamnă el pentru tine?

Iulia Marin: Numele Skittyland s-a născut mai întâi dintr-o glumă. Pisicuța mea de suflet, Skittles (pe care îl alint Skitty) a fost mereu centrul universului meu. Am trecut împreună prin momente foarte grele, inclusiv lupta cu cumplita boală PIF, iar în toți acești ani a devenit sprijinul meu emoțional, stâlpul care mă ține în picioare.

Skitty nu e deloc un fan al noilor animale salvate pe care le aduc acasă; e un pisoi grumpy, ușor deranjat când apar patrupezi noi. Tocmai de aceea, dintr-o joacă, am început să îmi numesc casa Skittyland, un fel de tărâm al lui Skitty, chiar dacă nu e mereu încântat de noii locatari temporari.

Skitty rămâne centrul acestui mic univers. El este mereu acolo pentru mine când mă simt copleșită, iar conexiunea pe care o avem este una cum n-am mai simțit cu nicio altă pisicuță până acum. Parcă ne citim unul altuia gândurile, ne înțelegem nevoile doar din priviri. Skittyland este acasă pentru amândoi, un spațiu plin de liniște, vindecare și iubire.

Reporter: Ce ai simțit când ai realizat că spațiul tău personal s-a transformat într-un adevărat sanctuar pentru animale?

Iulia Marin: Nu a fost neapărat o realizare, mai mult o manifestare și o dorință împlinită. Am știut dintotdeauna că asta vreau să fac. M-am mutat acum doi ani din București unde stăteam într-un studio strict cu dorința de a avea spațiu pentru animăluțele pe care le salvez. Și, culmea, noua casă a venit la pachet din start cu doua suflete, cățelul Max și pisicuța Lizzie, 2 seniori de 14 ani, care au devenit copilașii mei după ce vechii proprietari ai casei mi i-au lăsat aici. Căsuța pisicilor de acum era de fapt bucătăria lor de vară. Când am venit să văd casa și am văzut căsuța separată din curte, am știut exact în ce urma să o transform.

Reporter: Ce înseamnă, în mod real, să sterilizezi peste 200 de animale și să ții în foster peste 100? Cum arată acest număr în emoții, nu în statistici?

Iulia Marin: Înseamnă o avalanșă de emoții, toate amestecate, bune și mai puțin bune. Înseamnă frică, grijă, nopți nedormite și lacrimi atunci când speri să iasă totul bine. Dar înseamnă și un munte de iubire, râsete, momente în care simți cum ți se încălzește sufletul doar privindu-i, și o împlinire pe care nu o poți pune în cuvinte.

E minunat să ajuți un animal, în orice formă ar veni acest ajutor. Și, cu fiecare dintre ei, îți vindeci și tu câte o bucățică din suflet.

Reporter: Ce cauți la un om atunci când îi încredințezi un animal pe care l-ai crescut tu?

Iulia Marin: Blândețe și răbdare în primul rând. E foarte important ca adoptatorii să înțeleagă că un animăluț se va deschide în noua casă în propriul ritm și că nu trebuie să avem așteptări bazate pe experiențele din trecut. Chiar și un animăluț aparent extrovertit poate avea nevoie de timp de ajustare în noul cămin, iar noi oamenii îi putem doar sprijini cu iubire, răbdare și blândețe, dar nu putem forța adaptarea.

Reporter: Ce înseamnă momentul adopției unui animal ptr. tine?

Iulia Marin: Momentul adopției este pentru mine un amestec intens de emoție, frică, dar și o imensă împlinire. De fiecare dată mă tem puțin pentru că îmi doresc din tot sufletul ca animăluțul să ajungă exact acolo unde are nevoie. Dar cred că, în timp, am învățat să simt omul potrivit pentru fiecare dintre ei. Iar când, în sfârșit, găsesc persoana aceea, totul devine mai ușor, ca și cum piesele se așază singure la locul lor.

Reporter: Ce le-ai spune celor care se tem/ varii motive să adopte un animal „de pe stradă”, nu dintr-un magazin?

Iulia Marin:De-a lungul timpului am auzit tot felul de povești despre animalele de pe stradă: că nu au gene bune, că sunt predispuse la boli, că nu se pot adapta, dar nu e așa. Animalele de pe străzi sunt cele mai puternice, iubitoare și bune suflete pe care le-am întâlnit. Dacă s-au adaptat pe stradă, se vor adapta și într-o familie, și o vor face cu recunoștință, pentru că au cunoscut greul și știu să aprecieze confortul și dragostea altfel.

Cele mai cumplite boli le-am văzut, din contră, la animalele de rasă, înmulțite în condiții neprielnice și fără nicio grijă pentru bunăstarea lor.
Toate animalele din Skittyland, dar și din adăposturile bune, merg la căsuța lor testate, deparazitate, vaccinate, sterilizate, cu contract de adopție, iar viitorul adoptator îl aleg strict cu binele animalului în prim plan. Din păcate, nu se întâmplă același lucru cu animalele aduse pe lume strict pentru a fi vândute. Acolo banul e în prim plan, nu siguranța animăluțului. Sunt atâtea animale pe străzi, și chiar nu mai e nevoie să aducem pe lume altele doar pentru profit.

Reporter: Ce îți imaginezi pentru Skittyland atunci când va deveni o asociație?

Iulia Marin:Îmi doresc mult ca tot ce am realizat până acum singură să se multiplice și să putem ajuta și mai multe suflete. Vreau să sterilizăm mai mult, să facilităm cât mai multe adopții și să contribuim la cât mai multe happy endings pentru animăluțe.

Reporter: Ce ți-ai dori ca oamenii să învețe de la tine, fără să-ți audă numele, doar privind munca ta?

Iulia Marin: Că poți ajuta chiar și fără o asociație în spate, că oricine se poate implica și poate face lumea un loc mai bun în limita spațiului, timpului și resurselor pe care le are. Când nu puteam să salvez din cauza lipsei de timp sau de spațiu, alegeam să donez către toate asociațiile și salvatorii în care aveam încredere. Acum, de când m-am implicat direct în salvare, îmi dăruiesc mai mult timpul și spațiul pentru ele.

Vreau ca oamenii să înțeleagă că orice ajutor contează și că fiecare dintre noi poate face bine în limitele resurselor disponibile, indiferent de momentul și perioada vieții în care se află.

Reporter: Dacă ai putea să transmiți un singur mesaj către toți iubitorii de animale din România, care ar fi acela?

Iulia Marin: Schimbarea trebuie să vină de la noi toți. Nu ne putem aștepta ca aceleași asociații și aceiași salvatori, care au deja mâinile pline, să salveze toate animalele. Nu este loc și nu sunt resurse pentru toți.

Fiecare dintre noi are în sine puterea și iubirea necesară pentru a ajuta, fie prin sterilizarea unui animăluț, fie prin preluarea lui în foster, fie prin alegerea unui stil de viață care reflectă valorile în care credem: renunțând la produse provenite din exploatarea animalelor, precum pielea, blana, lâna, produsele testate pe animale sau prin alegerea unor opțiuni alimentare mai conștiente, care nu provin din chinuirea animalelor.

Schimbarea e în mâinile tuturor și poate arăta diferit pentru fiecare. Dar important este să încercăm cu toții să contribuim la lumea mai bună, mai empatică în care ne dorim să trăim.