FOTO Unsplash
Pisica domestică, acest animal la fel de elegant pe cât este de enigmatic, a fascinat omenirea încă de la domesticirea sa acum mii de ani. Independența și comportamentele adesea derutante au transformat-o într-un animal de companie iubit, dar totodată neînțeles. Probabil că orice proprietar de pisică a avut momente de îndoială cu privire la modul în care să-și trateze sau să-și înțeleagă companionul felin și nu este de mirare: pisicile nu sunt „câini mici”, spun cercetătorii. Înțelegerea acestor animale implică aprofundarea biologiei, istoriei evoluției și a comportamentului instinctiv.
Urmărește mai jos producțiile video ale PetsCats.ro:
- articolul continuă mai jos -
Una dintre cele mai frecvente greșeli pe care oamenii le fac atunci când interacționează cu pisicile este încercarea de a impune discipline sau strategii de dresaj care funcționează și cu alte animale, cum ar fi câinii. Această confuzie provine din propriile noastre tendințe sociale, dar pisicile și câinii sunt specii care au evoluat în moduri diametral opuse. În timp ce câinii provin din strămoși sociali precum lupii, pisicile își au rădăcinile în pisica sălbatică nord-africană, un vânător solitar prin excelență. Asta înseamnă că pisicilor le lipsește noțiunea de ierarhii.
Pentru pisici, compania oamenilor nu înseamnă să se supună autorității noastre, ci mai degrabă să împartă un spațiu în care găsesc confort și siguranță. Această diferență fundamentală poate explica de ce pedepsirea unei pisici, departe de a-i modifica comportamentul, nu face decât să-i crească stresul, agravând situația.
Una dintre cele mai mari surse de frustrare pentru proprietarii de pisici sunt comportamentele aparent „indezirabile”: marcarea excesivă, vocalizarea constantă sau agresivitatea neașteptată. Aceste comportamente sunt adesea legate de stres. Felinele sunt animale sensibile, iar orice schimbare în mediul lor, oricât de mică ar părea, poate declanșa anxietate. În aceste cazuri, este esențial să abordăm situația cu empatie și înțelegere, evitând pedepsele cu orice preț.
Pisica nu trebuie tratată ca un câine
Pedepsele și disciplina pe care instinctul nostru social le consideră cele mai potrivite pentru a dresa o pisică pur și simplu nu vor funcționa. Câinii, descendenți direcți ai strămoșului lor sălbatic, lupul, sunt animale sociale la fel ca noi și acceptă conducerea și supunerea din partea celorlalți membri ai grupului.
Agriotipul pisicilor este Felis lybica sau pisica sălbatică nord-africană, ale cărei instincte au fost parțial modificate prin domesticire, deși nu pierdute complet. Acest lucru duce la reapariția lor în situații stresante, spre marea noastră surprindere.
O pisică nu „știe” ce este o haită și, prin urmare, nici un lider care o supune disciplinei grupului. În timp ce un câine rătăcit ar putea accepta să fie pus la locul său de către liderul haitei (fie că este vorba de noi sau de masculul alfa), o pisică va înțelege cu greu să i se dea ordine, cu atât mai puțin să fie pedepsită.
Pisicile trăiesc cu noi pentru că se simt confortabil. Au mai puține conflicte cu oamenii decât cu alte feline, deoarece nu concurăm cu ele pentru hrană, parteneri sau locuri de odihnă. Împart casa cu noi, dar nu ne acceptă autoritatea. Pentru o pisică, pedeapsa nu înseamnă disciplină, ci agresivitate și, ca atare, va reacționa ascunzându-se sau fugind, dacă nu chiar apărându-se.
Animale care au evoluat pentru vânătoare
Felinele au evoluat de-a lungul a milioane de ani pentru a fi vânători perfecți, fie că sunt tigri, lei sau umilele noastre pisici de casă. Totul în anatomia lor este orientat spre vânătoare: de la un corp agil la gheare care își prind ferm prada și o gură capabilă să ucidă. Fără a uita de simțurile lor extrem de dezvoltate, instinctele agresive și forța necesară, deoarece într-o vânătoare, felinele își asumă riscuri. Un leu capabil să doboare un bivol, un ghepard care aleargă mai repede decât gazelele sau o pisică mai deșteaptă decât șoarecii nu sunt la fel. Dar odată ce și-au doborât prada, felinele o mănâncă – pentru asta au vânat, la urma urmei – deși nu au întotdeauna succes.
În cazul felinelor cu o greutate cuprinsă între trei și șase kilograme, apetitul le-a determinat să selecteze pradă mică, cum ar fi șoarecii, care cântărește aproximativ 30 de grame. Prădătorii folosesc o metodă diferită de a-și ucide prada. Felinele mari (tigri, lei, pume, pantere etc.) își sufocă prada, fie mușcându-i traheea, fie închizându-i gura și botul cu fălcile. Prada, un erbivor mare, se va lupta câteva minute înainte de a ceda în cele din urmă, dar, în afară de lovituri, vânătorul nu ar trebui să se teamă de nicio altă formă de apărare.
În schimb, la felinele mici, deși pot vâna păsări și reptile, prada lor preferată sunt rozătoarele. Dar trebuie să fie foarte rapide, deoarece chiar și un șoarece – darămite șobolanii sau veverițele, care sunt mai bine înarmați – are incisivi de aproape un centimetru lungime cu care poate provoca răni grave vânătorilor săi. A aștepta câteva minute pentru ca acesta să se sufoce nu este o opțiune, deoarece chiar și în câteva secunde un șoricel ar putea provoca răni grave unei feline mici. Metoda este de a-i înfige colții între vertebrele cervicale, un fel de lovitură de grație, și astfel să îl omoare cât mai repede posibil prin secționarea măduvei spinării, prevenind orice reacții defensive.
Această particularitate de a-și ucide prada produce un paradox pe care oamenii de știință îl întâlnesc adesea atunci când examinează gura motanilor. De multe ori, caninii lor sunt rupți, ca urmare a luptelor dintre ei, iar pielea – în special la pisicile fără stăpân – este destul de groasă și rezistentă, până la punctul în care, atunci când li se administrează o injecție în clinică, chiar și acele hipodermice se îndoaie.
Caninii felinelor mari sunt groși și robuști, așa cum se cuvine vânătorilor de pradă mare, în timp ce cei ai felinelor mici sunt mult mai subțiri, necesari pentru a pătrunde între vertebrele cervicale. Foarte eficienți pentru vânătoare, dar insuficienți pentru luptele dintre masculi.
Un lucru este cert – cu fiecare greșeală pe care o face vânătorul, va deveni din ce în ce mai flămând, forțându-l să-și ascută și mai mult instinctele pentru a supraviețui. Dacă nu a avut noroc prima dată, va avea a doua oară, iar dacă eșuează, va trebui să încerce din nou, totul înainte de a muri de foame. Dar să presupunem că a reușit și aici intră în joc sistemul digestiv.
Pisicile au un intestin subțire mai scurt decât alte mamifere, chiar mai scurt decât alte carnivore precum canidele, deoarece au evoluat pentru a digera doar carne, nu și carbohidrații. Pisicile sunt carnivore obligatorii. Pot mesteca ocazional vegetație sau o mică porțiune din conținutul gastric al prăzii lor erbivore, dar, oricât de mult și-ar dori unii îngrijitori, nu pot fi convertite peste noapte în vegane după miile de ani de evoluție necesare pentru a-și adapta intestinele la o dietă bazată pe carne, scrie Science Direct.
Nu este o chestiune de gust sau teorii extravagante, ci biologie. Este ca și cum noi am decide să mâncăm lemn: indiferent cât de mult insistăm că este foarte sănătos și natural, microbiota noastră intestinală – acele microorganisme care trăiesc în sistemul nostru digestiv – nu are bacteriile necesare pentru a procesa lignina și celuloza, componentele lemnului. Nu suntem termite, iar pisicile nu sunt vaci.
Un alt factor cheie pentru vânătoare este un sistem nervos capabil să ofere reflexe rapide. Ghearele și colții sunt inutile dacă felina este, în cele din urmă, stângace, un vânător lent. O pisică trebuie să proceseze detectarea unui șoarece în fracțiuni de secundă (chiar dacă, odată localizat, îl urmărește ore întregi) și în aceleași fracțiuni să poată reacționa cu un salt agil înainte ca prada sa la fel de agilă să aibă șansa de a scăpa, fie că este vorba de un porumbel care și-a luat zborul, o veveriță care se cațără într-un copac sau un șoarece care se ascunde în vizuina sa. Viteza este cel mai mare atu al său pentru succesul ca vânător.
Simțuri foarte dezvoltate
Simțurile sunt o altă calitate esențială pentru a fi un vânător eficient, în special cele axate pe vânătoare: auz fin, miros excepțional și o vedere de vultur. Auzul este necesar pentru a detecta sunetele subtile pe care rozătoarele le scot atunci când se mișcă sau mănâncă, imperceptibile pentru auzul nostru, dar care permit unei pisici să detecteze prezența șoarecilor, chiar și atunci când aceștia se mișcă în subteran.
Trebuie doar să observăm cum pisicile, atunci când pândesc, își orientează urechile ca niște antene parabolice, concentrându-se chiar și asupra sursei celor mai slabe sunete. Simțul mirosului, în schimb, nu este la fel de ascuțit ca cel al câinilor, adevărați specialiști în urmărire, dar le ajută și la urmărire.
Însă, dacă există un simț care iese în evidență față de toate celelalte, acesta este văzul. Pupilele lor verticale caracteristice ne spun că sunt o adaptare la condiții de lumină slabă sau foarte slabă. În întuneric aproape total, pisicile sunt capabile să-și vadă prada cu o asemenea acuitate încât, dacă e să spunem așa, doar păsările de pradă nocturne le pot egala. Și, deși pisicile nu sunt animale strict nocturne, pupilele lor se adaptează, contractându-se sau dilatându-se la orice condiție de lumină.
Pisicile nu văd în culori, o capacitate rezervată păsărilor diurne, unor rozătoare precum veverițele și unor primate, inclusiv oamenilor, dar adevărul este că pentru ele nu contează: vor doar să vadă clar.
Comportamente primare: vânătoare, apărarea teritoriului și căutarea unui partener
Am văzut deja cât de important este pentru pisici să fie vânători excelenți, iar supraviețuirea lor depinde de acest lucru. Dar pentru a vâna, au nevoie de o zonă unde să-și poată găsi prada, iar ele vor apăra acel teritoriu, pe care trebuie să-l cunoască foarte bine împotriva altor competitori. Dacă acel teritoriu este și bun, abundent în pradă, va fi un magnet pentru viitorii parteneri.
Toți prădătorii (lupi, lei, leoparzi etc.) sunt teritoriali și încearcă să alunge animalele din specia lor care îndrăznesc să le invadeze teritoriul. Apărarea teritorială nu se bazează exclusiv pe agresiune directă, deși acest lucru se poate întâmpla. Dar în cazul animalelor agile și bine înarmate precum felinele, dacă are loc o luptă corp la corp, chiar și învingătorul poate fi grav rănit. Însă natura, mereu înțeleaptă, încearcă să evite riscurile. Lupii urlă, leii răcnesc și toți își marchează teritoriul cu urină, fecale sau frecându-se pentru a-și lăsa mirosul.
Cu excepția sezonului de împerechere, care durează doar câteva zile, felinele nu au nicio intenție să evite conflictele. Chiar și în timpul copulației schimbă mușcături ocazionale și, pentru a face acest lucru, lasă marcaje olfactive care avertizează concurenții că teritoriul are deja un proprietar. Aceste marcaje dezvăluie vârsta, sexul, pregătirea sexuală și chiar – prin intensitatea mirosului – de când au fost depuse urina sau fecalele.
Pentru noi nu există un mister: știm câte pisici avem, vârsta lor, dacă sunt masculi sau femele, castrate sau în călduri. Dar o pisică de casă nu știe dacă va apărea o rivală și trebuie, în felul ei, să își stabilească dominanța. De obicei, pisica își va face nevoile în litieră, dar când apare stresul, trebuie să își reafirme prezența prin creșterea gradului de marcare, urinând sau defecând în afara litierei, spre disperarea stăpânilor.
